Expert în război hibrid pune punctele pe i după ce o fostă deputată din R. Moldova a dezvăluit existenţa unei puternice reţele pro-ruse în România
În timp ce nu mai departe de micuţa Republică Moldova autorităţile luptă cu succes contra interferenţei ruse, destructurează reţele de influenţă pro-ruse, statul român pare că doarme liniştit, de parcă războiul hibrid ar fi o poveste de departe, care nu ne afectează, şi pentru care nu se merită o mare mobilizare de resurse şi interes. Propaganda, dezinformarea fac ravagii în online, otrăvind minţi, fără ca nimeni s-o oprească. Românii devin tot mai radicalizaţi, nu mai disting adevărul de minciună, asta în timp ce instituţiile care ar trebui să îi apere de războiul cognitiv par paralizate.
Cum s-a ajuns aici? Corneliu Bjola, profesor de diplomaţie la Oxford, susţine, într-o opinie pentru Epoch Times, că România are o problemă structurală în gestionarea războiului hibrid şi a interferenţei ruseşti care este, puţin spus, minimalizată. De altfel, el reaminteşte de declaraţiile lui Marius Lazurcă, consilier prezidenţial pentru Securitate Naţională, care a încercat să arunce în derizoriu subiectul privind sprijinul pe care Rusia îl are în statul român, caricaturizându-l. Mai multe informaţii, aici.
Comentând dezvăluirile făcute de fosta deputată Arina Spătaru din R. Moldova într-un interviu acordat jurnalistului Vitalie Cojocari, mai exact faptul că oligarhul de casă al lui Putin, Ilan Şor, controlează o vastă reţea de oameni foarte influenţi în România, Bjola, expert recunoscut internaţional în război hibrid, remarcă o incapacitate a statului român de a reacţiona, în ciuda informaţiilor existente.
A fost audiată fosta deputată care şi-a declarat disponibilitatea de a colabora cu autorităţile judiciare şi cu serviciile din statul român pentru a demasca reţeaua pro-rusă a lui Şor? Au fost reconstruite contactele descrise de ea? Au fost urmărite fluxurile financiare? Au fost verificate companiile şi intermediarii despre care poate furniza informaţii? Există o investigaţie asupra infrastructurii pe care Şor ar fi încercat să o construiască sau să o folosească în România? Dacă nu, de ce? Unde este blocajul?, se întreabă expertul.
Mai multe informaţii despre dezvăluirile făcute de fosta deputată pe tema modului în care ruşii construiesc partide în România şi cumpără influenţă, puteţi accesa aici.
Redăm integral opinia profesorului Bjola
Mă tem că mă simt obligat să repet o idee pe care o repet de ani de zile şi, în ultima perioadă, din ce în ce mai frecvent, şi anume că România are o problemă de securitate naţională structurală pe care nu-şi mai poate permite să o trateze prin tăcere, minimalizare sau reacţii punctuale. După aproape patru ani de război la graniţă, după criza electorală din 2024 şi după acumularea constantă de informaţii despre operaţiuni ruseşti în regiune, continuăm să descoperim fragmente ale infrastructurii de influenţă fără să vedem aceeaşi capacitate a statului de a le pune împreună, de a identifica reţelele din spatele lor şi, mai ales, de a le destructura.
Aceasta mi se pare problema centrală: absenţa totală a unui răspuns instituţional pe zona războiului hibrid. Semnalele există. Investigaţii jurnalistice sunt publicate cel puţin o dată pe săptămână. Foarte important, experienţa Republicii Moldova pare să fie ignorată total. Avem propria experienţă electorală negativa (2024), avem investigaţii despre infrastructuri digitale cu conexiuni ruseşti (vezi seria de articole Snoop) şi despre ecosisteme de amplificare a conţinutului conspiraţionist şi extremist, iar acum apar şi mărturii despre persoane influente din România care ar fi intrat în contact cu reţeaua lui Ilan Şor. Când asemenea indicii încep să se acumuleze, întrebarea firească este unde se vede răspunsul instituţional pe măsura ameninţării.
Cazul Arinei Spătaru este foarte important tocmai din acest punct de vedere. În 2023, ea a cooperat cu Procuratura Anticorupţie din Republica Moldova pentru infiltrarea reţelei lui Ilan Şor. Ceea ce a descoperit spune foarte multe despre modul în care funcţionează influenţa rusă contemporană. Şor nu îi propunea construirea unui partid care să se prezinte alegătorilor drept prorusesc. Ideea era crearea unei formaţiuni cu aparenţă unionistă şi proeuropeană. Influenţa devine astfel mult mai sofisticată: împrumută identitatea politică pe care doreşte să o penetreze, o finanţează şi încearcă să o controleze din interior.
Potrivit relatării sale, Spătaru a ajuns ulterior la Bucureşti, unde a întâlnit foşti demnitari, politicieni şi persoane influente aflate în contact cu oamenii lui Şor. Ea spune că este pregătită să ofere autorităţilor române informaţiile pe care le deţine. Din acel moment, cazul încetează să mai fie doar o poveste jurnalistică şi devine un test al capacităţii instituţionale a statului român. Întrebările mele în acest caz sunt următoarele: A fost audiată? Au fost reconstruite contactele descrise de dânsa? Au fost urmărite fluxurile financiare? Au fost verificate companiile şi intermediarii despre care poate furniza informaţii? Există o investigaţie asupra infrastructurii pe care Şor ar fi încercat să o construiască sau să o folosească în România? Dacă nu, de ce? Unde este blocajul?
Republica Moldova oferă un termen de comparaţie foarte util. Chişinăul a fost obligat să înveţe, sub o presiune extraordinară, că interferenţa rusă trebuie privită ca un ecosistem operaţional. Banii, partidele, intermediarii, Telegram, influenceri, cumpărarea voturilor, companiile şi operaţiunile informaţionale nu pot fi analizate în compartimente separate. Autorităţile au început să urmărească legăturile dintre ele, să investigheze finanţarea, să infiltreze reţele acolo unde cadrul juridic permite acest lucru, să expună mecanismele şi să blocheze infrastructura utilizată.
România continuă din păcate să funcţioneze într-un alt ritm. Apare un semnal, urmează câteva zile de scandal public, instituţiile comunică puţin, subiectul intră rapid în zona informaţiilor clasificate, iar atenţia publică se mută spre următoarea criză. Această diferenţă de tempo este esenţială. În operaţiunile de influenţă, timpul este o resursă strategică. O instituţie care reacţionează după ce infrastructura s-a consolidat, audienţele au fost construite şi manipulate, iar naraţiunea a devenit deja virală porneşte deja cu un handicap considerabil.
În acest context, discuţia destul de penibilă despre existenţa unei presupuse „maşinării infernale” care ar conecta structuri din România cu Federaţia Rusă mi se pare că porneşte de la o imagine depăşită a ameninţării. Aşa cum spuneam într-un alt interviu, este un mod de a ignora subiectul şi de a-l trimite în derizoriu. Rusia anului 2026 nu are nevoie să construiască în fiecare ţară o organizaţie piramidală de agenţi care primesc dimineaţa instrucţiuni de la Moscova. Operaţiunile de influenţă actuale sunt mult mai distribuite, modulare şi adaptabile. Servicii de informaţii, oligarhi, intermediari financiari, companii comerciale, firme de lobby, infrastructură publicitară, site-uri aparent independente, influenceri şi actori politici pot participa în configuraţii diferite la acelaşi ecosistem de influenţă. În jurul lor apar oameni care amplifică aceleaşi mesaje din oportunism politic, interes financiar sau afinitate ideologică.
Aici cred că se află una dintre vulnerabilităţile noastre conceptuale. România riscă să caute agentul rus în timp ce Rusia construieşte de decenii, un ecosistem care deja a prins rădăcini adânci în societatea românească. Investigaţia Snoop privind AdNow ilustrează foarte bine această schimbare. Ceea ce face cazul interesant depăşeşte cu mult o companie de publicitate cu origini şi conexiuni ruseşti. Infrastructura adtech poate atribui unui browser un identificator, poate observa comportamentul acestuia pe diferite site-uri şi poate asocia utilizatorul cu anumite categorii de conţinut. În timp, fragmente aparent banale de comportament digital devin un profil.
Să ne imaginăm un utilizator care citeşte frecvent articole despre creşterea preţurilor sau costurilor de pe factura de energie. E foarte posibil ca acestuia să-i fie furnizate materiale despre contribuţiile pe care, se presupune că le face România pentru războiul din Ucraina, aşa cum s-a întâmplat, de fapt, cu toate ştirile false despre banii care se plătesc „exagerat” refugiaţilor ucraineni, în comparaţie cu copiii români. Ştiri false promovate de actori politici, inclusiv Georgescu, inclusiv Şoşoacă, inclusiv reprezentanţi AUR, complet aliniate cu propaganda rusă. Odată ce acest utilizator revine la aceste subiecte, i se vor oferi subiecte adiţionale cu conţinut conspiraţionist despre apa furată din barajul de la Vidraru, despre elitele politice vandute Bruxelles-ului, sau despre pericolul intrării României în război.
Ecosistemul dezvoltat de Kremlin nu trebuie să cunoască numele acestui utilizator pentru ca această informaţie să fie valoroasă. Este suficient să ştie că acelaşi identificator manifestă în mod repetat aceste comportamente. Dacă zeci de mii de utilizatori prezintă caracteristici similare, nu mai avem doar date disparate. Avem o audienţă care poate fi segmentată, analizată şi pregătită pentru a fi manipulată şi pregătită să predea ţara în faţa inamicului, fără să tragă un foc. Atenţie! Compania Adnow identificată acum de către Snoop ca având legături directe cu birouri din Sankt Petersburg este aceeaşi companie care a fost implicată în promovarea lui Georgescu în 2024. De ce este această companie foarte activă pe partea media în România, la doi ani după alegeri? Răspundeţi-mi dumneavoastră.
Aici trebuie înţeleasă adevărata valoare strategică a datelor. O operaţiune de influenţă poate începe cu mult înainte de apariţia primului mesaj politic. Poate începe prin înţelegerea audienţei: ce o preocupă, ce o sperie, ce îi provoacă furie, în ce instituţii nu mai are încredere, ce teme îi captează atenţia şi în ce ecosisteme informaţionale îşi petrece timpul. În paralel, aceeaşi economie publicitară poate genera venituri pentru site-urile care produc şi distribuie conţinut conspiraţionist, extremist sau profund antiinstituţional. Datele, profilarea, finanţarea şi influenţa ajung astfel să facă parte din aceeaşi ecologie informaţională.
Operaţiunile ruseşti descoperite în alte state europene arată cât de mult a avansat această logică. Doppelganger, o campanie lansată imediat după invazia Ucrainei de către Rusia în 2022, nu se mulţumeşte să inventeze o informaţie. Clonează identitatea unor publicaţii occidentale şi încearcă să transfere asupra falsului credibilitatea unei instituţii autentice. Userul nu vede propagandă rusească. Vede ceva care seamănă cu publicaţia în care are deja încredere. Storm-1516, o altă operaţiune de dezinformare rusească, adaugă un alt nivel de sofisticare. O poveste poate începe cu un presupus martor sau whistleblower, poate fi preluată apoi de o publicaţie aparent independentă şi amplificată ulterior de o reţea mai largă. După câteva asemenea transferuri, originea informaţiei devine dificil de identificat. Falsul capătă o biografie proprie şi începe să pară confirmat de existenţa mai multor surse care, în realitate, fac parte din acelaşi proces de spălare a provenienţei. Operatiunea Matrioşka în desfăşurare şi ea de vreo doi ani merge încă un pas mai departe şi exploatează chiar instituţiile construite pentru apărarea spaţiului informaţional. Sunt produse materiale false care ajung deliberat în atenţia jurnaliştilor şi fact-checkerilor, însoţite de solicitări insistente de verificare. Instituţiile occidentale consumă timp şi resurse pentru a demonstra că materialele sunt false, iar operaţiunea obţine între timp exact ceea ce urmărea: atenţie, circulaţie şi intrarea falsului în ecosistemul informaţional legitim.
Vedem aşadar o transformare profundă a modului în care campaniile de operaţiuni de influenţă rusesti se manifestă. Miza nu mai este doar fabricarea unei minciuni convingătoare. Sunt atacate succesiv sursa, provenienţa, mecanismul de verificare şi, în cele din urmă, capacitatea societăţii de a distinge între autentic şi contrafăcut. Într-un mediu dominat tot mai mult de motoare de căutare şi sisteme de inteligenţă artificială, problema devine şi mai complicată. Un fals suficient de bine sedimentat în ecosistemul digital poate ajunge să fie indexat, recuperat şi prezentat din nou utilizatorului de un intermediar algoritmic care îi conferă o nouă aparenţă de legitimitate. Aceasta este una dintre observaţiile importante din reportajul NewsGuard: o informare falsă despre Ucraina a fost ulterior validată de un model AI Google. Volumul mare de minciuni împrăştiate online ajunge să contamineze modelele AI.
Acesta este motivul pentru care termenul de „dezinformare” începe să fie prea îngust pentru ceea ce avem în faţă. Vorbim despre o confruntare asupra infrastructurii prin care o societate stabileşte ce este credibil, ce este autentic şi în cine poate avea încredere. În acest nou mediu, contraspionajul clasic rămâne necesar, dar devine insuficient. Instituţiile trebuie să urmărească în continuare agenţii, recrutarea, contactele şi transmiterea informaţiilor. În acelaşi timp, trebuie să poată reconstrui un ecosistem mult mai complex: cine finanţează anumite structuri, cine colectează datele, cine profilează audienţele, cine construieşte infrastructura digitală, cine introduce o naraţiune, cine îi conferă credibilitate, cine o amplifică, prin ce companii circulă banii şi cine obţine în final avantajul strategic.
Pentru România, miza este cu atât mai mare cu cât geografia nu ne oferă luxul indiferenţei. Suntem stat NATO şi UE la frontiera războiului din Ucraina, avem o poziţie strategică la Marea Neagră, găzduim infrastructură militară aliată importantă şi avem Republica Moldova în imediata vecinătate. Vulnerabilitatea informaţională într-un asemenea stat se transformă foarte repede în vulnerabilitate strategică. Iar succesul unei operaţiuni ruseşti nu trebuie măsurat exclusiv prin apariţia unui candidat favorabil Moscovei cum a fost Georgescu sau prin rezultatul unei alegeri. Un rezultat mult mai profund poate fi degradarea capacităţii statului de a decide. O societate fragmentată, cum este cea de acum în care partidele politice sunt incapabile de 5 luni să găsească o soluţie pentru învestirea unui guvern, în care încrederea instituţională se prăbuşeşte, în care fiecare decizie privind Ucraina, NATO sau Uniunea Europeană produce o nouă explozie de suspiciune şi în care instituţiile sunt permanent obligate să lupte pentru propria legitimitate devine mai lentă, mai vulnerabilă şi mai uşor de constrâns.
Ce e esenţial de reţinut este că adversarul nu trebuie să controleze statul (apropo de „maşinăria infernală”) dacă reuşeşte să-i reducă suficient capacitatea de acţiune. Sunt absolut convins că, în toată această perioadă, motoarele propagandei ruseşti au fost turate la maximum pentru a întreţine starea de haos politic care există în România. Este la fel de drept că n-au avut nevoie să investească prea mult, că o mare parte din munca lor a fost făcută de cei care au creat acest haos în primul rând producând căderea guvernului şi care sunt incapabili acum să-l depăşească.
Aici trebuie să se producă schimbarea de doctrină în România de care vorbesc, de altfel, de mult timp. România are nevoie de o capacitate permanentă de contrainfluenţă care să aducă împreună serviciile de informaţii, investigaţia financiară, securitatea cibernetică, parchetele, autorităţile electorale, ANAF, ANCOM şi relaţia cu platformele digitale. Urmărirea mesajelor trebuie completată cu urmărirea banilor, a datelor, a companiilor, a infrastructurii adtech şi a reţelelor de distribuţie. Pentru poziţiile sensibile ale statului este necesar un screening serios de contrainfluenţă şi al vulnerabilităţilor financiare. Iar atunci când o operaţiune este identificată, obiectivul trebuie să fie reducerea capacităţii ei de a continua, prin identificarea infrastructurii, intermediarilor şi canalelor care o susţin.
Aceasta este, în fond, întrebarea care contează: poate România să vadă ecosistemul de război hibrid creat de Rusia înainte ca ecosistemul să-i afecteze capacitatea de decizie? Răspunsul scurt, având în vedere anularea alegerilor din 2024 şi ceea ce se întâmplă de atunci, este evident negativ. Răspunsul nu se măsoară în numărul de comunicate despre dezinformare. Se măsoară în reţele investigate, fluxuri financiare descoperite, infrastructuri perturbate, vulnerabilităţi închise şi operaţiuni expuse înainte de a-şi produce efectele. Vă las pe dumneavoastră să evaluaţi câte dintre acestea au fost demontate până acum.
La fel de importantă este comunicarea publică care, după dezastrul din noiembrie 2024, a rămas la fel de deficientă. Este absolut siderant, din punctul meu de vedere, câtă inconştienţă există în acest moment la nivel de comunicare publică. Secretizarea aproape completă a răspunsului instituţional produce un paradox periculos. Statul poate deţine informaţii relevante, dar cetăţeanul vede tăcere. Preşedintele a afirmat chiar că are de 100 de ori mai multe informaţii decât cetăţeanul de rând. Nu se vede nimic, doar eşec după eşec.
Într-un război cognitiv, vidul informaţional nu rămâne gol. Este ocupat foarte repede de cei care oferă o explicaţie alternativă, de regulă mai simplă, mai emoţională şi mai uşor de distribuit. De aceea, lecţia Republicii Moldova merită privită cu mult mai multă atenţie. Chişinăul a fost forţat de circumstanţe să înţeleagă interferenţa ca pe o problemă operaţională: identifici infrastructura, urmăreşti banii, expui mecanismul, blochezi ceea ce poate fi blocat şi continui să înveţi din adaptarea adversarului. România are avantajul că poate învăţa din această experienţă înainte de următoarea criză.
După tot ceea ce s-a întâmplat din 2024 încoace, lipsa informaţiilor nu mai poate explica lentoarea reacţiei. Avem suficiente piese pentru a vedea conturul problemei. Ceea ce intrigă, în acest moment, este incapacitatea statului de a reacţiona, în ciuda informaţiilor existente. Nu am un răspuns bun. Mă tem însă că ce vedem în momentul de faţă se datorează a două cauze esenţiale: lipsa de voinţă politică e prima şi poate cea mai importantă. Pur şi simplu, nu există interes şi voinţă politică de a lua acest taur de coarne. Şi doi: lipsa de expertiză în acest domeniu, acolo unde contează. Pentru că cei care au ratat constant, în ultimii 10 ani, să prevină şi să destructureze ecosistemul rusesc de război hibrid în România sunt cei care sunt chemaţi acum să reacţioneze la aceeaşi problemă. Rezultatele vor fi evident la fel de proaste în continuare.
