Cu România la psiholog. De ce am ajuns "sugeranişti" versus "mucuşorişti" şi de ce ne facem idoli din politicieni

"Când viaţa ne dezarmează, cu toţii tindem să ne întoarcem în timp, la un mod de operare în care viaţa era mai simplă. În etapele de început ale experienţei noastre omeneşti, totul este (şi trebuie să fie) simplificat, pentru că nu avem capacitatea psihică, nu avem, cum s-ar zice, «hardware»-ul necesar unui software mai complex; lumea, aşadar, este clar împărţită în alb-negru, eroi şi răufăcători, «noi» VS «ei», Bine absolut şi Rău absolut.
Să moară capra vecinului nu este doar un proverb care din păcate ne caracterizează naţia, ci un mod de a gestiona la nivel individual o invidie care nu poate fi prelucrată nicicum. Asta pentru că, aşa cum spuneam mai sus, în acea eră de dezvoltare, nu avem “hardware”, nu avem resursele necesare prelucrării acestei invidii, aşa încât cel mai facil este să recurgem la un… asasinat... Urâm pe cel care are ceea ce noi nu avem” — psiholog Diana Vasiliu.
* * *
Fenomenul Georgescu (şi tot ce a decurs din el) a încetat, de multă vreme, să ţină strict de sfera politicului şi a sociologiei. Când oamenii încep să aducă ode politicienilor, când se fanatizează la modul la care văd un politician ca pe un soi de trimis al lui Dumnezeu şi când societatea se rupe în tabere care se urăsc, explicaţiile de natură politică nu mai sunt suficiente.
Modul în care s-a radicalizat societatea românească, faptul că taberele au încetat să comunice raţional între ele, că Celălalt este văzut drept un duşman aproape ontologic ar trebui să devină o preocupare majoră la nivelul statului român, astfel încât să se poată găsi o cale de a ieşi din spirala urii. Şi, mai ales, pentru a se vedea care sunt cauzele pentru care Georgescu a prins atât de bine la o parte dintre români şi ce din noi anume face să-l vedem pe cel din tabăra „opusă” drept duşman. Altfel, istoria se va repeta. Vor apărea noi Georgescu şi/sau, chiar şi fără el, ne vom căuta motive de a ne urî unul pe altul.
Statul român nu pare însă să investească prea multă energie şi efort pentru a înţelege cauzele fanatizării şi radicalizării din societate. Cauze care nu pot fi reduse strict la războiul hibrid. O sămânţă aruncată pe un teren arid nu are cum să încolţească. Ea prinde rădăcini şi creşte mare şi ramificată, până ce dă fructe care otrăvesc, doar dacă solul îi permite asta.
Încercăm noi, cu puţinele mijloace, să desluşim ce se întâmplă în societate. Să vedem cum am ajuns la stadiul „sugeranişti” versus „mucuşorişti” sau viceversa, de ce punem politicieni pe piedestal (şi nu doar „suveraniştii” fac acest lucru) şi de ce, în momentul în care politicianul e transformat în idol, refuzăm să îl mai privim obiectiv, îi raţionalizăm greşelile şi îi gratulăm cu „Marş” pe cei ce atrag atenţia că politicianul derapează.
Şi, pentru a privi ceea ce se întâmplă şi dintr-o perspectivă esenţială pentru înţelegere, cea psihologică, am rugat-o pe psihologa Diana Vasiliu să ne ajute cu o opinie, căci, finalmente, refuzul de a intra în radicalizare (precum şi ieşirea din ea dacă totuşi ai alunecat) este înainte de toate o alegere personală. Şi ca să poţi să alegi, trebuie să înţelegi ce butoane ţi se activează. Şi să le demontezi.
Redăm principalele idei:
"Din capul locului, aş vorbi un pic despre un fenomen psihologic, care se petrece atunci când omul este supus presiunilor care depăşesc capacitatea lui de a le face faţă cu brio: regresia. Când viaţa ne dezarmează, cu toţii tindem să ne întoarcem în timp, la un mod de operare în care viaţa era mai simplă. În etapele de început ale experienţei noastre omeneşti, totul este (şi trebuie să fie) simplificat, pentru că nu avem capacitatea psihică, nu avem resurse, nu avem cum s-ar zice “hardware”-ul necesar unui software mai complex; lumea, aşadar, este clar împărţită în alb-negru, eroi şi răufăcători, “noi” VS “ei”, Bine absolut şi Rău absolut. Aici avem polarizare. Celălalt, este “străinul”, “diferitul”, “duşmanul” iar pe el se vor proiecta toate atributele noastre negative. La nivel social putem observa această tendinţă manifestată în raport cu felurite minorităţi.
Revenind însă la nivel individual, în era aceea timpurie, viaţa şi perceperea lumii este simplificată, dar existenţa în interiorul acestei lumi nu e neapărat una simplă. Aici, trăirile afective au intensităţi mari (gândeşte-te la copilul care simte intens emoţiile – deopotrivă bucuria, dar şi dezamăgirea, iubirea dar şi furia, tandreţurile sunt lipicioase şi delicioase, dar şi agresivitatea e la cote mari, atunci când se declanşează etc.).
Sentimente negative predilecte (trăite, după cum spuneam, la intensităţi mari) sunt ruşinea şi invidia. Să moară capra vecinului nu este doar un proverb care din păcate ne caracterizează naţia, ci un mod de a gestiona la nivel individual o invidie care nu poate fi prelucrată nicicum. Asta pentru că, aşa cum spuneam mai sus, în acea eră de dezvoltare, nu avem “hardware”, nu avem resursele necesare prelucrării acestei invidii, aşa încât cel mai facil este să recurgem la un… asasinat... Urâm pe cel care are ceea ce noi nu avem. De asemenea, ruşinea este şi ea o ameninţare teribilă la adresa eului nostru extrem de fragil. Nu putem îndura critica, orice privire, orice cuvânt poate fi luat în sens negativ şi imediat ne apărăm de iminenţa ruşinii, aruncând vina pe altul. Nu noi am făcut (nefăcuta), ci altul. Mereu altul. Ne apărăm fugind, minţind, manipulând realitatea. Totul, ca să nu ajungem să suportăm ceva pentru care nu avem echipamentul psihic adecvat să tolerăm.
Şi pentru că există aceste intensităţi, şi pentru că nu avem capacitate psihică pentru chestiuni sofisticate încă, lumea e percepută printr-o lentilă adesea persecutorie. În acest spaţiu al minţii noastre, lumea e guvernată de legea junglei – suntem fie pradă, fie prădători, sau de legea talionului – nu există compromis, există doar ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Cel care azi ne-a fost prieten, mâine poate foarte bine să ne ajungă duşman, fără nicio cale de întoarcere.
O altă tendinţă pregnantă când operăm în această manieră psihică o reprezintă tandemul idealizare-devalorizare. Când începem să ne ataşăm de cineva, sau ceva, respectiva entitate este încărcată exclusiv de valenţe pozitive, tot binele din lume se pogoară asupra-i şi nicio pată nu ştirbeşte perfecţiunea. Dar e suficient o greşeală minusculă să facă şi degrabă vărsători de sânge devenim. Statuia este imediat dărâmată de pe soclu, iar imaginea odinioară impecabilă este acum murdărită şi contaminată cu tot răul din lume. Persoana devine demnă de ură, aruncabilă direct la coşul de gunoi. Acest clivaj teribil face imposibilă cuprinderea într-o imagine stabilă a ambelor faţete ale persoanei, precum şi a multiplelor nuanţe şi culori aferente şi pe cale de consecinţă, devine foarte greu să dezvolţi încredere în condiţiile în care basculezi dintr-o percepţie în alta în mod constant.
Dar, timpul trece, noi creştem, se dezvoltă şi aparatul psihic, devine capabil din ce în ce mai mult să poată integra mai multe aspecte ale aceleiaşi realităţi, mintea devine tot mai sofisticată, astfel încât poate “ţine” în ea multiple faţete ale aceleaşi persoane – nu mai vedem oamenii exclusiv împărţiţi în îngeri şi demoni, acceptăm că omul care poate ne răneşte azi este tot acelaşi care ieri ne-a făcut un bine; acceptăm că iubirea şi ura sunt la distanţe de grade una de altă şi totodată intensităţile cu care odinioară simţeam totul pe dinăuntru începe să dobândească filtre, modulaţii, acutele se îmblânzesc, văile capătă scări pe care putem urca înapoi.
Invidia poate fi prelucrată, ba chiar devine un motor de progres, mobilizând ambiţia, admiraţia, valori ce pot fi puse şi în slujba celuilalt. Un Celălalt pe care acum îl putem percepe mai complet, mai puţin ameninţător, faţă de care suntem diferiţi dar cu care avem şi multe în comun – ceea ce face ca accesul la comunitate să fie posibil. Nu mai avem perspective tribale, fiecare pentru sine, nu mai suntem în logica junglei, ci dezvoltăm un simţ al binelui superior comun.
Dobândim capacitatea de a gândi şi a percepe realitatea nuanţat, înţelegem limitele sale dar şi pe ale fiecăruia dintre noi, devenim mai blânzi faţă de noi înşine, cu mai puţină ruşine, dar ne îmblânzim şi percepţia faţă de aproapele nostru. Viaţa interioară devine mai “trăibilă”, nu doar “supravieţuibilă”, graţie relaţiilor de bună vecinătate pe care le dezvoltăm; valori precum prietenia, bunul compromis, buna legătură devin acum posibile.
Şi cu fiecare teritoriu psihic nou câştigat, cu fiecare capacitate emoţională dezvoltată, cum ar spune tinerii care se joacă jocuri pe calculator – new level unlocked! – putem avea perspectiva unui viitor din ce în ce mai accesibil. Nu mai trăim de pe azi pe mâine, într-o veşnică panică şi persecuţie, ci începem să avem o viziune de un mai bine peste un an, peste zece, peste o generaţie. Şi tot aşa.
Aceste două moduri de funcţionare ne sunt necesare. Deşi imatur, primul este absolut vital atunci când condiţiile vieţii ne impun supravieţuirea şi efectiv nu mai e loc de tihnă. Creşterea bună se petrece în condiţii de siguranţă. Când suntem în alertă (de orice fel), tindem să regresăm la acest mod de operare, mai imatur, pe alocuri de-a dreptul primitiv şi tribal, unde însă supravieţuirea are şanse mai mari.
Aşa se face că permanenta stare de alertă în care ne bălăcim de nişte ani buni ne-a regresat pe toţi într-un spaţiu unde din păcate tindem mai curând să funcţionam astfel. Ce interese stau la baza acestor fenomene regresive, eu nu pot spune, dar pot vedea efectele. Iar din acest loc, fireşte că şi la nivel colectiv aşa vom opera, opinează Diana Vasiliu.
Întrebări şi răspunsuri
Reporter: De ce nu mai suntem doar în dezacord, ci ajungem să ne urâm? În ultimii ani, diferenţele politice din societate par să fi devenit tot mai mult diferenţe între grupuri care se percep reciproc ca fiind ostile. Cum se transformă un dezacord politic într-un conflict emoţional între oameni? Ce mecanisme psihologice stau în spatele acestei polarizări?
Psiholog: Regresie, idealizare/devalorizare, proiecţii.
Reporter: Ce se întâmplă psihologic atunci când adversarul politic încetează să mai fie perceput ca „om ca mine”? Vedem uneori limbaj de tipul „păduchi”, „ploşniţe”, „şobolani” sau alte forme de insultă şi dezumanizare. De ce apare nevoia de a-l coborî pe celălalt din categoria „om cu care nu sunt de acord” în categoria "fiinţă inferioară”?
Psiholog: Dacă îl dezumanizez, îi pot face orice.
Reporter: De ce ajungem să ne definim atât de puternic prin grupul din care facem parte? Cum ajunge identitatea politică să devină parte din identitatea personală? Şi când devine această identificare atât de puternică încât critica grupului este resimţită ca o critică la adresa propriei persoane?
Psiholog: E o nevoie de apartenenţă pe care cu toţii o avem, de afliliere, de a fi “a cuiva”. E dificil de suportat sentimentul de a fi “al nimănui”, aşa încât orice apartenenţă este mai bună decât niciuna, decât singurătatea, decât ostracizarea. Suntem vulnerabili când suntem de unii singuri. Haita ne protejează. Şi ne identificăm cu ea, ca grup, şi cu fraţii şi surorile sale. De aici şi sentimentul că dacă unul de-ai tăi este atacat, tu însuţi eşti atacat.
Reporter: Cum se transformă un simpatizant al unui politician într-un susţinător care îl apără orice ar face? Există un proces psihologic prin care relaţia cu un lider politic devine una de ataşament, loialitate sau chiar de identificare personală? Ce concepte psihologice ne ajută să înţelegem acest fenomen?
Psiholog: Da, tot la regresie ne întoarcem, la idealizare…
Reporter: De ce este atât de greu să acceptăm informaţii care contrazic ceea ce credem deja? Mai exact, cum credeţi că ajung simpatizanţii unui politician să-şi construiască propria versiune a realităţii, în care informaţiile contrare sunt respinse automat? Şi asta o fac inclusiv oameni educaţi şi cu exerciţiul gândirii critice, nu doar oameni cu educaţie precară. Cum se construieşte o „realitate paralelă”?
În ce moment nevoia de coerenţă psihologică devine mai importantă decât verificarea faptelor?
Psiholog: Mintea noastră nu este dornică să opereze schimbări, este extrem de rezistentă la tot ceea îi contrazice retoricile deja construite, sunt adevăruri personale care sunt atât de sensibile şi de bine protejate de mecanisme de apărare zdravene, încât durează ani până le demontezi ca să ajungi să-ţi cunoşti propriul adevăr! Şi da, ne ţinem cu dinţii de ceea ce ştim pentru că alternativa este dificilă – necunoscutul. Dacă eu renunţ la ceea ce ştiu deja, unde ajung? Cum arată acest nou teritoriu? Drept care da, pot la o adică să construiesc realităţi alternative doar ca să mă apăr de un spaţiu necunoscut. ŞI poate şi de separarea de grupul din care fac parte, de ordinea deja cunoscută. Dacă grupul meu o ia hăis şi eu zic cea, unde ajung? Etc. Scopul suprem este să mă ţin pe mine în siguranţă. Cu orice cost. Necunoscutul, noul, diferitul, toate astea sperie.
Reporter: Ce îi face pe oameni vulnerabili la liderii care se prezintă drept „salvatori”? Există o nevoie psihologică de autoritate, de protecţie sau de certitudine care îi face pe unii oameni mai receptivi la lideri care promit că pot rezolva probleme complexe şi că pot proteja grupul de un pericol major?
Psiholog: Când regresăm, când ne simţim nesiguri, speriaţi, redevenim precum copiii mici care vor la mama şi la tata. Aceste prime fiinţe idealizate din viaţa noastră. O vreme, această idealizare este extrem de necesară. Copilul mic chiar are nevoie să creadă că mama şi tata sunt aceşti ZEI capabili de orice, apţi să-l protejeze de toate relele lumii, să ştim că atunci când ne e frică, foarte, foarte frică, putem ţipa “MAMA!!!” şi mama să apară, să ne ia în braţe şi să facă să dispară Răul cel Rău.
Şi ghici ce, întocmai această impresie o avem. Mama şi tata sunt salvatorii mei şi cei mai grozavi din lume!! În timp, pe măsură ce creştem şi ne cunoaştem cu adevărat părinţii, începe un proces treptat de dezidealizare, în care, încet încet, observăm că şi ei sunt tot nişte oameni, cu limite, imperfecţiuni, incapabili de o grămadă de lucruri, vulnerabili la rândul lor şi supuşi greşelii. Nicidecum Zeii pe care cândva i-am crezut a fi.
Deşi dureroasă, această conştientizare face loc creşterii noastre, ne împuternicim să ne devenim noi nouă înşine protectori, furnizori, generatori de grijă şi iubire. În plan social, o societate matură nu are nevoie de figuri providenţiale, nu pune pe umerii unui singur personaj toată responsabilitatea “îngrijirii”, ci are pârghii proprii – instituţiile funcţionale – pe care se poate baza. Dar în societăţi care operează imatur, lumina vine dintr-o unică sursă. Întocmai ca în copilăria mică.
Reporter: Cât vine radicalizarea de la lideri şi cât vine din societate? Ce se poate face macro pentru a reduce polarizarea şi ce putem face noi, individual?
Psiholog: Nu pot da soluţii la nivel macro; pot doar invita la sporirea gradului de cunoaştere a propriei persoane, în aşa fel încât să ne ştim punctele slabe, uşor de speculat de personaje, lideri, grupări etc., care operează sau chiar sunt psihopatice, narcisice, deci extrem de seducătoare pentru obţinerea celui mai de preţ lucru – mintea noastră. Şi cine are mintea ta, are şi votul tău. Asta câtă vreme mai este important votul. Pe măsură ce societatea regresează şi devenim cu toţii copii mici, personajele pe care le însărcinăm să ne conducă, având valenţe parentale, pot decide că, nu-i aşa, copiii mici nu au ce căuta în cabina de vot, nu se pot juca cu ştampila.
Deci, hai mai bine să încercăm din răsputeri să devenim adulţi, maturi psihic, ca şi comunitatea noastră, societatea noastră să fie una matură psihic, mai puţin vulnerabilă la picaje şi fenomene regresive.