Epilepsia: simptome, cauze, tratamente şi metode naturale. Cum s-ar putea preveni

Epilepsia este o afecţiune neurologică care rezultă dintr-o activitate electrică anormală a creierului, ceea ce conduce la crize recurente. Aceste crize afectează starea de conştienţă, comportamentul, mişcările şi senzaţiile unei persoane. Epilepsia este una dintre cele mai frecvente afecţiuni ale sistemului nervos, afectând persoane de toate vârstele şi de toate originile etnice. În Franţa, aproximativ 600 000 – 700 000 de persoane suferă de epilepsie. În Franţa, Ziua Internaţională a Epilepsiei, denumită uneori şi Ziua Mondială a Epilepsiei, are loc în fiecare an în a doua luni din luna februarie.

Care sunt tipurile de epilepsie?

Există mai multe forme de epilepsie şi sute de sindroame epileptice. Atunci când un tip de epilepsie are o cauză cunoscută, se vorbeşte despre „epilepsie simptomatică”. Anumite sindroame par a fi ereditare sau rezultă din modificări genetice, iar altele au cauze necunoscute. Aceste sindroame sunt adesea caracterizate prin simptomele lor sau prin regiunea precisă a creierului din care provin.

Există patru tipuri principale de epilepsie:

• Generalizată.
• Focală.
• Combinată, generalizată şi focală.
• Necunoscută.

Generalizată

La persoanele cu epilepsie generalizată, activitatea electrică apare simultan în ambele emisfere cerebrale. În timpul unei astfel de crize, starea de conştienţă este alterată, iar persoana îşi pierde cunoştinţa. Acest tip de criză poate fi clasificat în două categorii: cu debut motor şi cu debut non-motor.

Crizele motorii implică, de obicei, mişcări pe ambele părţi ale corpului. Poate fi dificil să se identifice un debut focal sau generalizat atunci când activitatea motorie este limitată sau unilaterală. Iată diferitele tipuri de crize motorii generalizate:

• Crizele tonico-clonice, denumite în trecut crize de „grand mal”, se manifestă prin ţipete, pierderea cunoştinţei, căderea la pământ, precum şi prin convulsii sau spasme musculare pe ambele părţi ale corpului.
• Crizele clonice provoacă mişcări convulsive ritmice şi repetitive, care afectează, de obicei, braţele, picioarele sau faţa.
• Crizele tonice determină o rigiditate generală, fără spasme ritmice, la nivelul tuturor membrelor. De obicei, muşchii spatelui, braţelor sau picioarelor se rigidizează brusc, ceea ce poate duce la o cădere.
• Crizele atonice provoacă o pierdere bruscă a controlului şi a tonusului muscular, care se poate manifesta printr-o relaxare a corpului, ducând la o cădere sau la căderea capului.
• Crizele mioclonice sunt crize scurte, cu o durată de două secunde sau mai puţin, care provoacă spasme sau mişcări ritmice bruşte şi scurte, fără rigiditate, observate de obicei la nivelul gâtului, umerilor şi părţii superioare a braţelor.

Un exemplu de criză generalizată cu debut nemotor este criza de absenţă. Denumite în trecut crize de „petit mal”, crizele de absenţă provoacă o scurtă alterare a stării de conştienţă, însoţită de o privire fixă, şi afectează în principal copiii. De obicei, persoana îşi păstrează postura, uneori însoţită de o clipire rapidă a ochilor şi de mişcări involuntare ale gurii sau feţei. O criză nu durează mai mult de 30 de secunde, iar persoana poate să nu-şi amintească nimic din timpul crizei după ce aceasta s-a încheiat. Crizele de absenţă, care apar de mai multe ori pe zi, încep de obicei între 4 şi 12 ani.

Spre deosebire de crizele de absenţă tipice, crizele de absenţă atipice au o durată mai lungă, spasme sau mişcări automate mai pronunţate, precum şi o pierdere a conştiinţei mai puţin completă.

Focală (sau parţială)

Denumite în trecut „crize parţiale”, crizele cu debut focal îşi au originea într-o regiune specifică a creierului şi afectează părţile corpului controlate de acea regiune. Ele încep în reţelele de neuroni situate într-o singură emisferă cerebrală şi pot apărea, de asemenea, în structuri subcorticale. De asemenea, se pot răspândi la întregul creier. Atunci când o persoană prezintă o criză focală urmată de o criză generalizată, se vorbeşte despre o criză generalizată secundară.

Clasificate în funcţie de nivelul de conştienţă păstrat de persoană în timpul crizei, diferitele tipuri de crize cu debut focal includ:

• Focală simplă: crizele focale simple sunt uneori denumite şi crize focale cu conştienţă păstrată sau crize parţiale. În timpul unei astfel de crize, pacientul rămâne treaz şi conştient, deşi comunicarea sau capacitatea de a răspunde pot fi afectate.
• Focală complexă: acest tip este denumit uneori şi criză psihomotorie sau criză focală cu alterarea stării de conştienţă. În timpul crizelor focale complexe, starea de conştienţă poate fi parţial păstrată sau complet pierdută, iar comunicarea sau capacitatea de a reacţiona pot fi afectate. Persoana nu îşi va aminti episodul, dar îşi va putea aminti senzaţia (aura) care a anunţat apariţia acesteia.

Combinată - generalizată şi focală

Atunci când o persoană prezintă atât crize generalizate, cât şi crize focale, se vorbeşte despre epilepsie combinată, generalizată şi focală. Aceste persoane pot prezenta anumite tipuri de crize mai frecvent decât altele, iar crizele pot apărea simultan sau separat.

De origine necunoscută/Neclasificabilă

Crizele sunt calificate drept „de origine necunoscută” atunci când nu există informaţii disponibile cu privire la originea lor. Pe măsură ce devin disponibile informaţii suplimentare, aceste crize pot fi reclasificate ca fiind de origine focală sau generalizată. Ele se pot manifesta, de asemenea, sub formă motorie sau nemotorie.

Simptomele şi primele semne ale epilepsiei

Simptomele epilepsiei (crizele) diferă de la o persoană la alta. În timp ce unele persoane prezintă simple episoade de privire fixă, altele pot suferi tremurături violente însoţite de o pierdere a vigilenţei (convulsii). Zona afectată a creierului determină tipul exact de criză. În majoritatea cazurilor, fiecare criză seamănă cu cea care a precedat-o.

Primele semne

O aură poate preceda crizele, în special pe cele focale, şi se referă la senzaţiile pe care pacienţii le resimt chiar la începutul crizei. Aurile pot implica activitate motorie sau senzaţii senzoriale, autonome sau psihice, precum amorţeală, o senzaţie ascendentă în partea superioară a abdomenului, mirosuri anormale, frică sau un sentiment de déjà-vu.

Semne şi simptome frecvente

Semnele şi simptomele premergătoare frecvente ale crizelor includ:

• Privirea fixă sau goală.
• Spasme la nivelul braţelor sau picioarelor.
• Rigiditate corporală.
• Pierderea cunoştinţei.
• Dificultăţi de respiraţie sau oprirea respiraţiei.
• Pierderea controlului asupra intestinelor sau vezicii urinare.
• O cădere bruscă fără o cauză aparentă, în special însoţită de pierderea cunoştinţei.
• Perioade scurte de lipsă a reacţiei la zgomote sau la vorbire.
• O expresie de confuzie sau dezorientare.
• Un dat din cap ritmic asociat cu pierderea cunoştinţei sau a vigilenţei.
• Episoade de clipiri rapide ale ochilor, însoţite de o privire fixă.
• Spasme epileptice.
• Scurte spasme musculare.
• Mişcări automate repetate, cum ar fi bătutul din palme sau mestecatul.
• Schimbări ale senzaţiilor sau emoţiilor.
• O absenţă totală a mişcării (oprire comportamentală).
• O alterare cognitivă: aceasta este observată la 70 % până la 80 % dintre pacienţii cu epilepsie. Se poate manifesta prin pierderi de memorie, încetinirea funcţiilor cognitive şi tulburări de atenţie.

Cauzele epilepsiei

Creierul, compus din miliarde de neuroni, cuprinde zone distincte responsabile de diverse funcţii. Comunicarea între celulele nervoase se realizează prin semnale electrice şi chimice. În timpul unei crize epileptice, aceste interacţiuni sunt temporar perturbate, provocând o activitate excesivă în anumite zone ale creierului, sau chiar în întregul creier, ceea ce dă naştere unei adevărate „furtuni în creier”. Această activitate anormală se manifestă prin efecte vizibile, precum convulsiile corporale.

Deşi numeroase mecanisme patologice subiacente pot contribui la apariţia epilepsiei, cauza afecţiunii rămâne necunoscută (epilepsie idiopatică) în aproximativ 50 % din cazuri la nivel mondial. Cealaltă jumătate a cazurilor de epilepsie poate fi asociată cu factori genetici, traumatisme craniene, infecţii, tulburări cerebrale sau leziuni prenatale.

Genetica

Atunci când genetica este implicată, epilepsia poate fi moştenită de la părinţi sau asociată cu mutaţii genetice „de novo” (noi), fără o legătură familială cunoscută. Alterările genetice pot constitui un factor important în apariţia anumitor tipuri de epilepsie. Cercetătorii au identificat numeroase gene asociate cu epilepsia, printre care proteina transmembranară bogată în prolină 2 (PRRT2), MECP2, CHD2 şi multe altele. Însă cauzele epilepsiei rămân complexe, implicând multiple gene, precum şi factori de mediu suplimentari.

Un specialist în domeniul epilepsiei poate stabili dacă epilepsia dumneavoastră ar putea avea o origine genetică şi, dacă este cazul, vă poate recomanda un test genetic.

Factori declanşatori ai crizelor

Factorii declanşatori nu provoacă epilepsia în sine, dar pot declanşa crize la persoanele predispuse, inclusiv la cele deja diagnosticate şi aflate sub tratament medicamentos. Printre aceştia se numără:

• Luminile intermitente sau puternice: un exemplu sunt stroboscoapele utilizate în cluburile de noapte.
• Febra ridicată: acest lucru este valabil în special în cazul copiilor.
• Lipsa oxigenului.
• Lipsa somnului.
• Stresul.
• Menstruaţia: aproximativ 50% dintre femeile cu epilepsie aflate la vârsta fertilă observă o creştere a frecvenţei crizelor în perioada menstruaţiei, un fenomen denumit epilepsie catamenială. Acesta este provocat de schimbările hormonale asociate menstruaţiei.
• Stimularea excesivă: de exemplu, utilizarea îndelungată a ecranelor de computer sau sesiunile prelungite de jocuri video.
• Consumul sau renunţarea la alcool.
• Hiperventilaţia.
• Deshidratarea sau sărirea peste mese.
• Anumite medicamente: antidepresivele, difenhidramina, stimulentele (de exemplu, cocaina şi metamfetamina), tramadolul şi izoniazida sunt principalii factori responsabili pentru majoritatea crizelor de origine medicamentoasă.
• Expunerea la toxine sau otrăvuri: acestea pot include plumb, monoxid de carbon şi drogurile ilegale.

Cine prezintă risc de epilepsie?

Deşi anumiţi factori pot creşte riscul de epilepsie, tulburarea se poate dezvolta chiar şi în absenţa acestora. Factorii care cresc riscul de a dezvolta epilepsie includ:

- Vârsta: epilepsia poate debuta la orice vârstă, dar apare de obicei în copilărie sau la persoanele în vârstă. Copiii sunt mai predispuşi să dezvolte această afecţiune decât adulţii, iar motivul acestui risc crescut rămâne necunoscut.

- Antecedentele de crize: aproximativ 50% dintre persoanele care au avut o primă criză o vor avea pe a doua. Probabilitatea apariţiei unor crize suplimentare creşte la cei care au avut deja o a doua criză, aproximativ 70% dintre aceştia urmând să sufere o nouă criză în anii următori.

- Antecedentele familiale: epilepsia este asociată cu numeroase gene.

- Abuzul de substanţe: acesta include abuzul de droguri şi alcool.

- Condiţiile de naştere: o naştere prematură sau o greutate mică la naştere cresc riscul.

- Tulburările metabolice: aceste tulburări, printre care se numără boala Wilson şi tulburările mitocondriale, pot fi ereditare sau dobândite.

- Alte tulburări mentale: tulburarea de deficit de atenţie cu hiperactivitate (TDAH) este cea mai frecventă tulburare asociată la copiii cu epilepsie, iar persoanele cu TDAH prezintă un risc crescut de crize, aproximativ 14 % dintre ele suferind de astfel de crize. Persoanele cu autism prezintă, de asemenea, o prevalenţă mai mare a epilepsiei, cu rate raportate de aproximativ 20 %.

- Dezechilibrele electrolitice: printre acestea se numără, de exemplu, scăderea glicemiei, a calcemiei şi a magneziemiei.

- Consumul de droguri de către mamă: este vorba despre consumul de droguri de către mama unui copil epileptic în timpul sarcinii.

- Tulburările cerebrale: acestea pot include tumori, demenţă, accident vascular cerebral (AVC), hemoragie şi malformaţii vasculare. La adulţii cu vârsta peste 35 de ani, AVC-ul reprezintă o cauză majoră a epilepsiei.

- Accidentul ischemic tranzitoriu (AIT): un AIT este o întrerupere scurtă a fluxului sanguin către creier, provocând simptome similare celor ale unui AVC, care durează, de obicei, una-două ore.

- Sindromul de sevraj alcoolic: aproximativ o treime dintre persoanele care suferă un sevraj alcoolic sever pot prezenta crize legate de acest sevraj. Sunt posibile complicaţii grave, în special apariţia unei stări de mal epileptic, o urgenţă neurologică potenţial letală.

- Traumatismele: leziunile craniene grave, precum cele provocate de un accident rutier, pot duce la epilepsie.

- Infecţiile: epilepsia poate fi cauzată de un abces cerebral, de o encefalită virală, de HIV, de meningită şi de anumite infecţii parazitare.

- Leziunile prenatale: dacă o mamă este subnutrită sau dacă fătul în dezvoltare este privat de oxigen într-un fel sau altul, poate rezulta epilepsia.

- Scleroza multiplă (SM): frecvenţa aproximativă a epilepsiei la persoanele cu SM variază între 2 % şi 5 % . Acest lucru se explică prin faptul că, în cazul SM, apar leziuni în diverse regiuni ale creierului, ceea ce duce la perturbări în transmiterea semnalelor. Plăcile de scleroză (ţesut cicatricial) prezente în leziunile SM acţionează ca o barieră fizică, împiedicând transmiterea semnalelor nervoase de-a lungul căilor afectate.

Cum se diagnostichează epilepsia?

Dacă bănuiţi că aţi avut o criză, medicul dumneavoastră vă poate trimite la un neurolog, specialist în tulburările sistemului nervos. Neurologul vă va întreba despre simptome, istoricul medical şi antecedentele familiale, şi va efectua un examen fizic axat pe funcţionarea creierului şi a sistemului nervos.

Pot fi efectuate şi alte examinări, precum examinări imagistice, analize de sânge şi alte teste.

Activitatea cerebrală şi examinările imagistice

• Electroencefalograma (EEG) este o examinare diagnostică care măsoară activitatea undelor cerebrale pentru a identifica anomalii şi a evalua eficacitatea potenţială a medicamentelor anticonvulsivante. Monitorizarea video este adesea asociată cu EEG-ul.
• Stereoelectroencefalografia (SEEG) constă în implantarea chirurgicală a unor electrozi pentru a localiza originea crizelor, ceea ce ajută la evaluarea eligibilităţii pacientului pentru o intervenţie chirurgicală în cazul epilepsiei.
• Magnetoencefalografia (MEG) măsoară semnalele magnetice emise de neuroni, ajutând chirurgii să-şi planifice intervenţiile, menţinând în acelaşi timp funcţionarea normală a creierului.
• Examenele de tomografie computerizată (CT) şi de imagistică prin rezonanţă magnetică (RMN) pot identifica anomalii structurale ale creierului, precum tumorile, în timp ce RMN-ul funcţional (fMRI) permite localizarea activităţii cerebrale normale şi detectarea anomaliilor funcţionale.
• Tomografia cu emisie de pozitroni (PET) captează imagini ale creierului, evidenţiind zonele cu activitate chimică anormală.
• Tomografia cu emisie de fotoni singulari (SPECT) este utilizată pentru a localiza cu precizie originea crizelor focale, comparând imaginile fluxului sanguin în timpul crizelor şi între acestea.

Analize de sânge

Analizele de sânge pot identifica tulburări metabolice sau genetice care contribuie la apariţia crizelor şi permit depistarea unor probleme de sănătate subiacente, precum infecţii, intoxicaţie cu plumb, anemie şi diabet, care pot provoca sau declanşa crize. Iată tipurile de analize de sânge relevante:

• Hemoleucograma completă (HLC) este o analiză de sânge care măsoară numărul de leucocite, eritrocite şi trombocite din sânge.
• Analizele glicemiei evaluează nivelul de glucoză, un tip de zahăr, dintr-o probă de sânge. Acestea se efectuează în cazul crizelor de apariţie recentă.
• Analizele biochimice ale sângelui, denumite şi panouri de chimie sanguină, evaluează diverse substanţe chimice, în special enzime, electroliţi, lipide, hormoni, vitamine şi minerale, dintr-o probă de sânge, pentru a evalua funcţionarea organelor şi a detecta eventuale anomalii.

Alte examinări

• Testul genetic poate constitui un instrument preţios pentru înţelegerea bazei genetice a epilepsiei la indivizi şi poate permite un diagnostic precis, precum şi un tratament medical optim. Testul genetic este recomandat persoanelor cu epilepsie de cauză necunoscută, utilizându-se tehnici precum secvenţierea exomului sau a genomului sau panouri multigenice ca instrumente de diagnostic de primă linie.
• Testul toxicologic poate evidenţia prezenţa otrăvurilor, a drogurilor ilegale sau a altor toxine.
• Puncţia lombară (rahicenteză) permite depistarea unei encefalite sau a unei meningite.

Care sunt complicaţiile epilepsiei?

Complicaţiile epilepsiei pot include:

- Dificultăţi de învăţare: aproximativ jumătate dintre copiii cu epilepsie se confruntă cu un anumit tip de dificultate de învăţare.

- Pneumonia prin aspiraţie: aceasta se poate dezvolta atunci când alimentele sau lichidele sunt inhalate accidental în căile respiratorii sau în plămâni în loc să fie înghiţite, ceea ce se poate întâmpla în timpul unei crize.

- Accidente şi leziuni: leziunile pot rezulta din căderi, muşcături auto-provocate sau accidente survenite în timpul conducerii unui vehicul sau al utilizării unor utilaje în timpul unei convulsii.

- Înecul: persoanele cu epilepsie prezintă un risc de înec semnificativ mai ridicat, estimat la 15 până la 19 ori mai mare decât cel al populaţiei generale, unele dintre ele rămânând în apă în timpul unei crize. Într-un studiu, 44 % dintre aceste decese au fost cazuri de înec survenite fără martori, în cadă.

- Leziunile cerebrale: acestea pot rezulta din crize prelungite şi necontrolate.

- Mortalitatea prematură: persoanele cu epilepsie prezintă un risc de mortalitate de până la trei ori mai mare decât cel al populaţiei generale, ceea ce duce la un risc crescut de deces prematur.

- Moartea subită inexplicabilă în epilepsie (SUDEP): este o complicaţie rară a epilepsiei, care apare mai frecvent la persoanele cu crize frecvente. Aceste decese nu pot fi atribuite niciunei cauze identificabile. Cercetările sugerează o incidenţă anuală de aproximativ 1,16 cazuri de SUDEP la 1 000 de persoane cu epilepsie. Aceasta survine, de obicei, în timpul somnului, în special noaptea, şi până în prezent nu s-a demonstrat eficacitatea niciunei măsuri preventive.

- Tulburările de dispoziţie: legătura dintre epilepsie şi tulburările de dispoziţie (de exemplu, depresia) este recunoscută de peste 2 000 de ani.

- Tulburările de somn: epilepsia poate agrava dificultăţile de adormire şi poate intensifica tulburările de somn deja existente.

- Tulburările cognitive: pentru majoritatea persoanelor, în special pentru cele cu crize rare, epilepsia nu duce, în general, la tulburări cognitive semnificative. Persoanele cu crize generalizate primare sunt mai puţin susceptibile să întâmpine probleme cognitive decât cele cu crize cu debut focal. Totuşi, unele persoane pot întâmpina dificultăţi de memorie, de limbaj sau legate de alte funcţii cognitive.

- Tulburările osoase: persoanele cu epilepsie prezintă un risc crescut de a dezvolta osteoporoză şi fracturi. Studiile indică o legătură între medicamentele anticonvulsivante şi dezvoltarea osteoporozei.

- Complicaţiile sarcinii: femeile însărcinate cu epilepsie prezintă, în comparaţie cu cele care nu suferă de această afecţiune, un risc crescut de diverse complicaţii, în special de naştere prematură şi de mortalitate fetală.

Tratamente pentru epilepsie

Deşi epilepsia este în prezent incurabilă, tratamentele menite să controleze crizele sunt foarte eficiente, iar opţiunile disponibile sunt numeroase. Planul de tratament va fi stabilit în funcţie de gravitatea simptomelor pacientului, de starea sa generală de sănătate şi de răspunsul la tratament.

În cazurile de epilepsie cu cauză identificabilă, cea mai eficientă abordare terapeutică constă în eliminarea cauzei care stă la baza crizelor.

Medicamente

Dacă cauzele nu pot fi remediate sau identificate, medicamentele anticonvulsivante (numite şi antiepileptice) sunt adesea necesare, în special după cea de-a doua criză, crizele putând fi uneori izolate. Medicamentele anticonvulsivante reprezintă tratamentul cel mai frecvent utilizat împotriva epilepsiei.

Sunt disponibile peste 40 de medicamente anticonvulsivante sub diferite forme, inclusiv comprimate, capsule şi soluţii lichide. Acestea pot duce la dispariţia crizelor la până la 70 % dintre pacienţii cu epilepsie. De obicei, un singur medicament este suficient pentru a controla majoritatea crizelor, deoarece asocierea mai multor medicamente poate intensifica efectele secundare. În anumite cazuri, însă, asocierea mai multor medicamente poate fi necesară pentru formele de epilepsie rezistente la un singur tratament. Efectele secundare sunt, de obicei, mai pronunţate la începutul unui nou tratament, dar tind să se atenueze în timp.

Este esenţial să se respecte durata prescrisă a tratamentului anticonvulsivant. Întreruperea prematură a tratamentului este un factor cheie în cazul persoanelor care până atunci nu au avut crize, dar care suferă de noi crize, şi poate duce la un stare de mal epileptic (cunoscută în termeni medicali sub numele de status epilepticus). După doi ani fără crize sub tratament, un profesionist din domeniul sănătăţii poate recomanda întreruperea tratamentului.

În timp ce unele persoane nu fac crize ani de zile, chiar şi după întreruperea tratamentului, altele îşi pot controla crizele doar sub tratament. Din păcate, aproximativ 30 % dintre persoanele cu epilepsie continuă să prezinte crize regulate în ciuda diverselor forme de tratament.

Există două categorii de medicamente anticonvulsivante, deşi există o oarecare suprapunere între ele:

• Anticonvulsivantele cu spectru îngust vizează tipuri specifice de crize şi includ fenitoina (disponibilitatea comercială nu este întotdeauna stabilă), fenobarbitalul, carbamazepina, oxcarbazepina, gabapentina, pregabalina, lacosamida şi vigabatrina (Sabril).
• Anticonvulsivantele cu spectru larg sunt eficiente împotriva unei game largi de crize, inclusiv crizele generalizate, focale, de absenţă şi mioclonice. Acestea includ acidul valproic, lamotrigina, topiramatul, zonisamida, levetiracetamul, clonazepamul (Rivotril) şi rufinamida (Inovelon).

Anticonvulsivantele pot fi aprobate ca monoterapie sau ca tratament adjuvant. De asemenea, pot afecta hemoleucograma şi organele interne. În plus, Agenţia Americană pentru Alimente şi Medicamente (FDA) impune o avertizare privind riscul de suicid pentru toate medicamentele antiepileptice, deşi riscul real este scăzut. Însă pacienţii trebuie să-şi informeze medicul cu privire la orice gânduri depresive sau suicidale grave. Deoarece anumite medicamente antiepileptice pot provoca, de asemenea, malformaţii congenitale, femeile care intenţionează să rămână însărcinate trebuie să-şi informeze medicul pentru a-şi adapta tratamentul în consecinţă.

Epilepsia care persistă în ciuda încercării cu două sau trei anticonvulsivante este denumită „epilepsie farmacorezistentă”. Pentru aceşti pacienţi, care reprezintă până la 30 % din persoanele cu epilepsie, medicii pot recomanda o intervenţie chirurgicală.

Chirurgia

Chirurgia epilepsiei are ca scop păstrarea zonelor esenţiale ale creierului legate de vorbire, mişcare, senzaţii şi memorie. Deşi poate reduce eficient crizele, chirurgia prezintă riscuri, iar succesul nu este garantat. Ca urmare a intervenţiei chirurgicale, pot apărea modificări cognitive şi de personalitate, precum şi un handicap fizic.

Diferitele tipuri de intervenţii chirurgicale pentru epilepsie sunt:

• Lobectomia (sau, într-un sens mai restrâns, lezionectomia) este cea mai frecventă intervenţie chirurgicală pentru epilepsie şi constă în îndepărtarea focarului epileptogen, adică a zonei din creier în care îşi au originea crizele. Aceasta este denumită şi rezecţie focală. Ea poate include aşa-numita chirurgie minim-invazivă (sau „prin gaura cheii”), care permite medicilor să ajungă la tumori şi leziuni prin mici incizii, cu ajutorul unui endoscop, un tub subţire prevăzut cu o sursă de lumină şi o cameră video.
• Transsecţia subpială multiplă este utilizată atunci când crizele îşi au originea într-o zonă care nu poate fi îndepărtată. Aceasta constă în incizii precise menite să împiedice răspândirea crizelor, păstrând astfel funcţiile normale prin menţinerea intactă a zonelor cerebrale neafectate.
• Calosotomia secţionează corpul calos (un ansamblu de fibre nervoase) dintre emisferele cerebrale. Aceasta se realizează în principal la copiii cu crize severe care se propagă de la o emisferă la alta. Deşi poate opri eficient anumite crize generalizate, nu este adecvată pentru crizele focale.
• Hemisferectomia şi hemisferotomia constau în îndepărtarea jumătăţii cortexului cerebral (stratul exterior al creierului) şi sunt efectuate în principal la copiii cu crize rezistente la medicamente.
• Terapia termică interstiţială cu laser (LITT) este o procedură minim invazivă care eliberează energie ţintită către focarul epileptogen specific. Această energie este transformată în energie termică, distrugând eficient celulele cerebrale responsabile de crize.

Terapii cu dispozitive

Anumite terapii care implică dispozitive de neurostimulare pot fi utilizate pentru gestionarea epilepsiei, prin transmiterea unei stimulări electrice către creier cu scopul de a reduce frecvenţa crizelor. Acestea includ, în special:

• Stimularea nervului vag, care constă în implantarea chirurgicală a unui stimulator al nervului vag alimentat cu baterie sub pielea toracică, cu un fir care se extinde până nervului situat în partea inferioară a gâtului, care transmite impulsuri scurte de semnale electrice către creier pentru a preveni o hiperactivitate a celulelor nervoase.
• Stimularea cerebrală profundă, care constă în implantarea unor electrozi conectaţi la un neurostimulator (adică un generator de impulsuri) pentru a regla semnalele electrice în anumite zone ale creierului şi a preveni crizele.
• Stimularea reactivă, care utilizează un dispozitiv implantat pentru a detecta crizele iminente şi a administra intervenţii, cum ar fi stimularea electrică sau medicamente cu acţiune rapidă, pentru a preveni apariţia acestora.

Cum influenţează starea de spirit epilepsia?

Deşi starea de spirit a unei persoane nu poate cauza sau ameliora direct epilepsia, ea poate influenţa modul în care persoana respectivă face faţă bolii şi o trăieşte în viaţa de zi cu zi. Starea de spirit poate afecta persoanele cu epilepsie în mai multe moduri, printre care:

• Reducerea stresului şi bunăstarea emoţională: stresul şi factorii emoţionali pot constitui factori declanşatori ai crizelor la anumiţi pacienţi cu epilepsie. Nivelurile ridicate de stres, anxietate sau suferinţă emoţională pot contribui la un risc crescut de crize. Astfel, adoptarea unei atitudini pozitive poate reduce sentimentele de stres şi anxietate, diminuând potenţial frecvenţa crizelor.
• Gestionarea eficientă: strategiile pozitive de adaptare şi o atitudine rezilientă pot ajuta persoanele să gestioneze mai bine provocările legate de epilepsie. Pacienţii cu epilepsie folosesc în principal strategii de adaptare centrate pe gestionarea emoţiilor, strategii pe care o atitudine pozitivă le poate susţine mai bine.
• Aderenţa la tratament: persoanele care abordează gestionarea epilepsiei cu o atitudine proactivă şi optimistă sunt mai predispuse să-şi respecte planul de tratament şi să ia medicamentele prescrise.
• O calitate mai bună a vieţii: o atitudine pozitivă poate permite persoanei să accepte situaţia actuală, să caute metode eficiente de adaptare şi să păstreze o perspectivă optimistă asupra vieţii, favorizând astfel o calitate mai bună a vieţii.

Care sunt abordările naturale ale epilepsiei?

Există remedii naturale pentru tratarea epilepsiei, dar, în multe cazuri, eficacitatea lor trebuie încă confirmată de cercetarea clinică. Prin urmare, este imperativ să consultaţi medicul înainte de a lua în considerare utilizarea acestora.

Plante medicinale

Tradiţiile medicale pe bază de plante sunt practicate în întreaga lume, cu tradiţii notabile în China, Iran, Europa şi Statele Unite. Fitoterapia reprezintă cea mai comună formă de medicină complementară şi alternativă (MCA). Aceasta este adesea utilizată în ţările dezvoltate pentru a controla crizele, a atenua complicaţiile asociate medicamentelor anticonvulsivante şi a promova sănătatea generală. În ţările în curs de dezvoltare, terapiile pe bază de plante sunt frecvent folosite ca substitute ale medicamentelor occidentale sau ca tratamente complementare.

Deşi fitoterapia este larg acceptată şi utilizată în tratamentul antiepileptic, există o lipsă de dovezi solide privind eficacitatea şi toxicitatea majorităţii plantelor.

Printre plantele medicinale care pot fi utilizate pentru tratarea epilepsiei se numără:

• Lavanda officinalis (Lavandula officinalis) : utilizată frecvent în medicina tradiţională iraniană pentru epilepsie, această plantă a demonstrat efecte anticonvulsive pe modele animale care prezentau crize induse de pentilenetetrazol, un stimulent al sistemului nervos central.
• Jujuba (Zizyphus jujuba) : în medicina tradiţională indiană, jujuba este utilizată ca anticonvulsivant. Extractul hidroalcoolic obţinut din fructul său a demonstrat o reducere a crizelor induse de pentilenetetrazol şi de electroşoc maxim (ECM) la şobolan.
• Reishi (Ganoderma lucidum) : plantă medicinală tradiţională populară, sporii de Ganoderma lucidum posedă proprietăţi care pot ajuta în caz de epilepsie. Aceştia par să reducă anumite expresii cerebrale legate de epilepsie, crescând în acelaşi timp expresia unei proteine numite neurotrofină-4 în anumite celule cerebrale.
• Salvia roşie chineză (Salvia miltiorrhiza) : această plantă medicinală tradiţională chineză este utilizată pentru tratarea crizelor epileptice. Extractele brute acetoneice din această plantă au demonstrat o eficacitate anticonvulsivă semnificativă în studiile pe animale.
• Gladiolul (Gladiolus dalenii) : această plantă medicinală tradiţională africană prezintă puternice proprietăţi anticonvulsive. Extractul său modulează receptorii GABA, reducând eficient crizele induse de pentilenetetrazol şi diminuând semnificativ crizele induse de electroşoc maxim în modelele animale, prin prelungirea inactivării canalelor de sodiu.

Suplimente alimentare

Multe dintre suplimentele prezentate mai jos pot fi luate în paralel cu un tratament anticonvulsivant. Însă se recomandă să consultaţi întotdeauna medicul înainte de a le lua. Acestea includ:

• Vitamina B6: o deficienţă de vitamina B6 poate contribui la apariţia crizelor persistente atât la nou-născuţi, cât şi la adulţi. Crizele care apar la vârsta adultă din cauza unei deficienţe de vitamina B6 pot rezulta din diverşi factori, cum ar fi o alimentaţie inadecvată, o afecţiune hepatică, sarcina sau anumite medicamente. O formă activă a vitaminei B6, fosfatul de piridoxal (PLP), joacă rolul de coenzimă esenţială pentru sinteza aminoacizilor, metabolism şi formarea neurotransmiţătorilor. Mai precis, PLP este indispensabil pentru decarboxilarea glutaminei în acid gamma-aminobutiric (GABA), un neurotransmiţător inhibitor important. O carenţă de PLP duce la scăderea nivelurilor de GABA în creier, crescând astfel riscul de crize.
• Vitamina D: multe persoane cu epilepsie prezintă niveluri scăzute de vitamina D. Un studiu a arătat că, atunci când pacienţii cu epilepsie care au participat la studiu au primit suplimente de vitamina D3, frecvenţa crizelor lor a scăzut semnificativ. Studiul clinic a evidenţiat o reducere cu 40 % a crizelor.
• Vitamina E: într-un studiu din 2016, suplimentarea cu vitamina E ar fi putut reduce frecvenţa crizelor, probabil datorită efectelor sale antioxidante asupra celulelor cerebrale.
• Acizii graşi omega-3: într-un studiu realizat pe 60 de copii cu ADHD şi epilepsie refractară, participanţii care au luat suplimente de omega-3 au înregistrat o reducere semnificativă a frecvenţei crizelor după şase luni, comparativ cu cei cu placebo. O meta-analiză a indicat, de asemenea, un impact pozitiv al suplimentării cu omega-3 asupra frecvenţei crizelor, atât la adulţi, cât şi la copii.

Diete speciale

Patru diete alternative care pot ajuta la gestionarea epilepsiei includ:

• Dieta cetogenică: anumite dovezi sugerează că crizele ar putea fi declanşate de necesarul energetic al creierului, care provine din glucoză, un tip de zahăr. Dieta cetogenică se caracterizează printr-un aport ridicat de grăsimi, scăzut de carbohidraţi şi suficient de proteine, determinând organismul să producă corpuri cetonice din degradarea grăsimilor corporale. Aceste corpuri cetonice constituie o sursă alternativă de energie, împiedicând organismul să consume glucoză. Respectarea strictă a dietei este esenţială pentru menţinerea cetozei şi asigurarea unui aport nutriţional suficient. Un potenţial efect secundar al acestei diete este acumularea de acid uric în sânge, ceea ce prezintă un risc de calculi renali. Deşi motivele eficacităţii ei nu sunt pe deplin înţelese, dieta este recunoscută ca fiind foarte eficientă la anumiţi pacienţi. Dacă crizele au fost ţinute sub control în mod eficient pe o perioadă semnificativă, de obicei în jur de doi ani, medicul poate propune întreruperea dietei.
• Dieta Atkins modificată (MAD): dieta Atkins modificată reprezintă o versiune mai puţin restrictivă a dietei cetogenice tradiţionale. Spre deosebire de aceasta din urmă, dieta MAD nu impune restricţii privind lichidele sau caloriile. Deşi consumul de grăsimi este încurajat, acestea nu sunt măsurate cu precizie şi nu există nicio restricţie privind aportul de proteine, acestea reprezentând aproximativ 35 % din calorii la pacienţii care urmează această dietă.
• Dieta bazată pe trigliceride cu lanţ mediu (TCM): această dietă cetogenică include un supliment lipidic compus exclusiv din grăsimi TCM, de obicei sub formă de ulei de TCM. Aceste grăsimi pot produce corpuri cetonice mai uşor, fără a necesita carnitină, reducând astfel necesarul total de grăsimi din dietă. Acest lucru permite includerea unei cantităţi mai mari de carbohidraţi şi proteine, ceea ce poate fi benefic pentru nivelurile de colesterol şi trigliceride în comparaţie cu o dietă bazată pe trigliceride cu lanţ lung (TCL) .
• Dieta cu indice glicemic scăzut (LGIT): dieta LGIT restricţionează carbohidraţii bogaţi în amidon şi zahăr, permiţând în acelaşi timp 40–60 de grame de carbohidraţi cu indice glicemic scăzut pe zi, furnizând aproximativ 60 % din calorii sub formă de grăsimi. Aceasta reprezintă o alternativă mai puţin restrictivă la dieta cetogenică clasică, cu mai puţine efecte secundare, deşi poate fi necesar un interval de câteva luni pentru a-i evalua eficacitatea. Efectele secundare potenţiale includ constipaţia, modificări ale parametrilor sangvini şi pierderea în greutate.

Printre dietele care nu tratează epilepsia, dar care sunt benefice pentru pacienţii cu epilepsie, este dieta mediteraneană, o dietă săracă în carbohidraţi care limitează cerealele rafinate, alimentele procesate şi zaharurile adăugate. Aceasta poate constitui o alegere alimentară sănătoasă pentru persoanele cu epilepsie. Epilepsia a fost, de asemenea, asociată cu alergiile alimentare, ceea ce îi determină pe unii pacienţi cu epilepsie refractară să ia în considerare o „dietă de eliminare” ca abordare nutriţională.

Uleiuri esenţiale

Uleiurile esenţiale (UE) cu proprietăţi anticonvulsivante sunt utilizate în mod tradiţional în diverse culturi din întreaga lume, în special în Orientul Mijlociu, India, China şi Brazilia.

Potrivit unui studiu, anumite uleiuri esenţiale care conţin alfa-pinen şi alţi monoterpeni, în special cele obţinute dinAngelica archangelica, Nigella sativa, Lippia alba şi Gardenia lucida, demonstrează efecte anticonvulsivante în modelele animale. Asarona, un compus prezent în rizomii plantelor din genurile Acorus şi Asarum, a demonstrat efecte pozitive asupra latenţei şi gravităţii crizelor induse de pilocarpină în urma unui tratament zilnic. Uleiurile esenţiale extrase din plante din genul Cymbopogon conţin diversi compuşi cu proprietăţi anticonvulsive, precum citralul, citronelolul şi citronelalul.

Însă anumite uleiuri esenţiale, precum cele de rozmarin, salvie, tuia, cedru, isop, eucalipt, camfor, mentă pouliot, fenicul şi lavandă cu spic, nu sunt recomandate, deoarece ar putea creşte riscul de crize.

Musicoterapia

Cercetările sugerează că ascultarea anumitor compoziţii ale lui Mozart, în special sonatele K448 şi K545, ar putea avea un impact pozitiv asupra reducerii crizelor la persoanele cu epilepsie, un fenomen denumit „efectul Mozart”.

Un studiu a observat o corelaţie între stimularea muzicală neinvazivă şi o diminuare a activităţii electrice intracraniene anormale la persoanele cu epilepsie refractară. Autorii consideră că structura muzicală specifică formei sonatei ar putea declanşa reacţii emoţionale pozitive, ceea ce s-ar putea dovedi semnificativ pentru efectele antiepileptice.

Acupunctura

Acupunctura este o tehnică terapeutică care constă în inserarea unor ace subţiri în puncte precise ale corpului, declanşând eliberarea unor substanţe chimice naturale calmante numite endorfine, favorizând astfel o senzaţie de bunăstare.

Unele studii clinice indică faptul că acupunctura are efecte pozitive asupra diverselor tipuri de epilepsie, în special asupra crizelor de absenţă, convulsiilor febrile, crizele tonico-clonice generalizate şi starea de mal epileptic. Aceasta poate îmbunătăţi curbele EEG, reduce frecvenţa, durata şi gravitatea crizelor şi poate favoriza recuperarea funcţională, precum şi calitatea vieţii.

Chiropractica

Chiropractica este o formă de medicină complementară şi alternativă axată pe tulburările musculo-scheletice, în special cele ale coloanei vertebrale. Aceasta ar putea reduce activitatea crizelor în cazurile de epilepsie pediatrică. O analiză a 17 rapoarte de caz a sugerat că corectarea unei subluxaţii vertebrale (o presupusă aliniere incorectă a vertebrelor) prin chiropractică a dus la o scădere a crizelor, ceea ce sugerează că ar putea fi o abordare non-farmacologică pentru epilepsia pediatrică.

Cum se a poate preveni epilepsia?

Aproximativ 25 % din cazurile de epilepsie pot fi prevenite prin măsuri preventive, printre care:

- Reducerea traumatismelor craniene prin limitarea căderilor, a accidentelor rutiere şi a leziunilor sportive. Utilizarea centurilor de siguranţă, a scaunelor auto pentru copii, a airbagurilor, precum şi a căştilor de motocicletă şi de bicicletă.

- Asigurarea unei monitorizări prenatale şi perinatale adecvate în cazul sarcinii, ceea ce contribuie la reducerea cazurilor de epilepsie infantilă legate de leziuni la naştere.

- Prevenirea epilepsiei asociate cu accidentele vasculare cerebrale. Aceasta implică reducerea factorilor de risc cardiovasculari, cum ar fi controlul hipertensiunii arteriale, diabetului şi obezităţii, precum şi evitarea fumatului şi a consumului excesiv de alcool.

- Tratarea infecţiilor şi eliminarea paraziţilor.

- Utilizarea medicamentelor antipiretice (antitermice) la copii pentru a reduce riscul de convulsii febrile.

- Evitarea factorilor declanşatori ai crizelor, cum ar fi luminile intermitente, consumul excesiv de alcool, lipsa somnului sau a meselor, printre altele.

Sursa: Epoch Times Franţa