Dilemele democraţiei israeliene: noul Likud şi dependenţa premierului de aliaţi

”Actualul premier Benjamin Netanyahu nu a reuşit să promoveze politici eficiente pentru că în prezent nu mai există un partid dominant pe scena politică din Israel, astfel încât premierul este mult mai dependent de partenerii de coaliţie în politicile implementate”, a explicat Dan Korn, profesor de ştiinţe politice şi politici publice în cadrul conferinţei ”Dilemele democraţiei israeliene”, organizate de Centrul pentru Studii Israeliene din SNSPA.

În debutul conferinţei, profesorul Josef Olmert de la Universitatea South Carolina a vorbit despre transformările prin care a trecut partidul Likud, aflat acum la putere în Israel, de la Zeev Jabotinski, întemeietorul sionismului revizionist, aripa de dreapta a mişcării sioniste, de orientare naţionalistă şi pro-capitalistă, până la Benjamin Netanyahu şi alianţa cu partidul Yisrael Beiteinu al lui Avigdor Lieberman.

Noul Likud încearcă să treacă o legislaţie care să condiţioneze obţinerea cetăţeniei israeliene de loialitatea faţă de statul Israel, ceea ce reprezintă o ruptură fundamentală cu concepţia lui Jabotinski. Acesta susţinea teoria Zidului de Fier (potrivit căreia mai întâi trebuie să existe un stat Israel şi apoi palestinienii vor fi obligaţi să-l accepte, indiferent că le place sau nu) şi era adeptul emigrării în masă a evreilor în Palestina şi al creării rapide a unui stat evreiesc (israelian) pe întreg teritoriul Palestinei istorice.

Menachem Begin, succesor şi discipol al lui Jabotinski, a susţinut că nu este nevoie de un statut particular pentru arabii israelieni, ci că aceştia trebuie să fie cetăţeni. Războiul din 1967, în urma căruia Israelul a ocupat Fâşia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan şi Cisiordania, a fost văzut de mulţi ca un eveniment mesianic. ”Etosul Likud-ului lui Jabotinski şi Begin era legat de Iudeea şi Samaria, actuala Cisiordania”, a mai spus Olmert. În schimb, Lieberman este de acord cu schimburi şi cedări de teritorii, numai să rămână israelienii majoritari pe teritoriile lor.

În opinia sa, Avigdor Lieberman, preşedintele partidului Yisrael Beiteinu, a adus trei elemente noi în coaliţia cu Likud. În primul rând este vorba despre cooptarea imigranţilor ruşi care nu sunt religioşi, dar sunt naţionalişti veniţi din Rusia pentru a trăi într-un stat evreu şi sunt mai în afara sistemului. Alte două elemente aduse de Lieberman sunt conceptul de democraţie flexibilă, bazată pe politica care pune accent pe majoritate după modelul Republicii Moldova, şi cultura politică rusească a intoleranţei faţă de minorităţi.

Olmert mai susţine că noul Likud pierde votanţi pentru că ”politicile neoconservatoare americane nu pot fi aplicate în Israel, iar formaţiunea a rupt cu ideile promovate de Jabotinski şi Begin. Mai mult, Likud se întoarce la punctul de la care a plecat, de la o poziţie centrală pe scena politică, se îndreaptă către una marginală, extremă”. Şi protestele masive de stradă din 2011 faţă de creşterea preţurilor bunurilor de larg consum şi de scăderea nivelului de trai au arătat că politicile sociale ale Likud din vremea lui Jabotinski pentru cei săraci au fost abandonate de noul Likud.

Un premier fragil

În Israel, Netanyahu are o misiune dificilă pentru că graniţele ţării nu sunt agreate de toate forţele politice dominante şi există şi un dezacord în privinţa caracteristicilor pe care ar trebui să le aibă statul evreu, unii fiind pentru un stat secular, alţii pentru unul foarte religios.

La rândul său, Dan Korn, şef al Departamentului pentru politici publice şi administraţie la School of Government and Social Policy în cadrul Beit Berl College, a vorbit despre puterea pe care o are premierul israelian şi constrângerile la care este supus. ”Actualul premier Benjamin Netanyahu nu a reuşit să promoveze politici eficiente. De ce? Înainte premierii erau puternici, fie că era din partea Likud sau a Partidului Laburist, una dintre aceste formaţiuni deţinea peste 40 de locuri în Knesset. Aveau şi atunci nevoie de parteneri de coaliţie, dar puteau să-şi impună uşor agenda politică. În prezent însă nu mai există un partid dominant pe scena politică din Israel, iar premierul este mult mai dependent în politicile implementate, trebuind să ţină cont de partenerii de coaliţie”, a explicat profesorul. În opinia sa, numărul mare de parteneri de coaliţie reduce puternic marja de manevră a premierului şi dă impresia că ”acesta este în funcţie, dar nu la putere”.

Korn recunoaşte totuşi că într-o democraţie parlamentară cum este Israelul prim-ministrul este politicianul numărul 1, mai ales că ”în toate democraţiile, pentru oameni contează mai mult persoanele, decât instituţiile”.

În alte ţări premierul poate să facă destule lucruri fără să consulte cabinetul şi de multe ori guvernul controlează Parlamentul, deşi ar trebui să fie invers. Profesorul israelian a dat exemplul fostului premier britanic, laburistul Tony Blair, care a fost suficient de popular pentru a aduce ţara în război alături de SUA, împotriva voinţei majorităţii cabinetului său şi a partidului său.

În Israel, Netanyahu are o misiune dificilă pentru că graniţele ţării nu sunt agreate de toate forţele politice dominante şi există şi un dezacord în privinţa caracteristicilor pe care ar trebui să le aibă statul evreu, unii fiind pentru un stat secular, alţii pentru unul foarte religios. Prin urmare, chestiunea naţională este una sensibilă, iar premierul israelian trebuie să găsească o cale de a împăca diferitele concepţii legate de aceasta ale partenerilor de coaliţie şi nu-şi poate impune agenda. ”Netanyahu este acum într-un guvern de coaliţie cu un partener pe care nu l-a dorit, partidul Yesh Atid fondat de fostul jurnalist Yair Lapid în 2012. Premierul nu este foarte puternic şi ar fi vrut să facă alianţă cu partidului ultraortodox sefardit Shas”, explică Korn. Pe aceeaşi linie cu Olmert, el a mai subliniat că ”politica este legată de centru, de compromisuri între diferite viziuni, dar conducerea Likud împinge partidul spre o zonă marginală a spectrului politic”. În opinia sa, dacă coaliţia de guvernare este formată din partide mari, îi este mai uşor să avanseze politicile necesare, în timp ce mai multe partide mici nu pot să mişte lucrurile atât de bine.

Politologul mai observă că pe lângă numeroasele diviziuni în politica israeliană, Israelul este şi numărul unu din lumea occidentală în ceea ce priveşte inegalităţile sociale şi economice. Pe de altă parte, ”justiţia joacă un rol mai mare decât ar trebui, verificând actele guvernului şi Parlamentului. Curtea Supremă de Justiţie intervine prea mult, deşi ar trebui să fie un arbitru în conflictul dintre instituţii”.