Declinul drepturilor omului: Un ideal occidental transformat într-un 'scut' pentru terorişti?
Cazul unui bărbat român, înaintat la CEDO împotriva unei companii de transport din ţara sa şi pierdut în instanţa de la Strasbourg nu este doar o altă mostră de ''euro-absurditate'' de genul celor despre care le place să scrie tabloidelor britanice, ci o emblemă comică a unui declin tragic. Una după alta, instituţii publice şi organizaţii private dedicate apărării drepturilor omului fac ca acestea din urmă să ajungă obiect de discreditare generală, se arată într-un articol publicat marţi de Wall Street Journal (WSJ).
Analiza cotidianului menţionat pleacă de la cazul românului pe nume Ionescu - nu dramaturgul teatrului absurd, dar foarte mult în tradiţia maestrului, subliniază WSJ - care a luat autocarul 2.000 de mile pe ruta Bucureşti-Madrid. Scaunul lui nu se întindea perfect, deşi publicitatea făcută de compania de autocare a promis acest lucru.
Astfel, d-l Ionescu a dat compania în judecată, pentru 90 de euro. Mai întâi a parcurs sistemul judiciar din România, iar după ce a pierdut la el acasă, a mers la CEDO, la Strasbourg, în Franţa, insistând asupra faptului că instanţele româneşti i-au refuzat dreptul la un proces echitabil.
Plângerea a fost depusă în octombrie 2004 şi a fost respinsă de un grup de şapte judecători în iunie 2010. Ionescu nu şi-a obţinut cei 90 de euro, deşi cât i-a costat pe contribuabilii europeni cazul său, CEDO nu spune. Instanţa a notat, totuşi, că procesul a fost '[nu] în mod vădit nefondat sau un abuz asupra dreptului de aplicare'. Cu alte cuvinte, CEDO a crezut că acest caz a fost o decizie foarte dificilă.
CEDO pretinde cu grandoare că 'protejează drepturile a 800 de milioane de persoane din 47 de state'. În 1999, instanţa a acceptat să examineze cererile a 8.400 de dosare. Un deceniu mai târziu a avut de-a face cu 57.200 de cazuri, plus o suplimentare de 119.300 restante. Instanţa spune că 90% din aceste cazuri sunt inadmisibile şi a luat măsuri în acest sens.
Dar explozia cazurilor ridică întrebarea de ce atât de mulţi oameni se adresează acum acestei instanţe de judecată? Într-un discurs important şi trecut cu vederea, de miercuri, 26 ianuarie, premierul britanic David Cameron a dat un răspuns: instanţa, a avertizat el, este pe cale să se transforme într-un tribunal al imigraţiei, o instanţă care judecă cazuri minore şi un 'tribunal de a patra instanţă' - un fel de super-Curte Supremă de Justiţie pentru petiţionarii care şi-au epuizat opţiunile la nivel naţional. Numiţi-o corolarul juridic al legii lui Say (denumită după omul de afaceri şi economistul francez Jean-Baptiste Say, n.red): oferta îşi creează propria cerere. Cu cât există mai multe 'drepturi ale omului', cu atât vor exista mai multe cazuri privind drepturile omului.
Este aceasta o problemă?, se întreabă WSJ. Este, atunci când cazurile sunt false şi când definiţia instanţei drepturilor omului contrazice în mod curent punctul de vedere al oamenilor obişnuiţi, al parlamentelor democratice şi instanţelor naţionale constituite în mod corespunzător.
La 16 ianuarie, CEDO a decis în cazul lui Abu Qatada, un cleric radical islamist născut în Betleem, stabilit la Londra şi căutat sub acuzaţii legate de terorism în Algeria, Iordania, SUA, Belgia, Spania, Franţa şi Italia. Guvernul britanic (care nu l-a acuzat niciodată pe Qatada de vreun delict, deşi l-a arestat în repetate rânduri), vrea să-l expulzeze în Iordania şi a negociat un acord de 'neutilizare a torturii' cu Ammanul. Justiţia britanică a decis expulzarea pentru 2009, dar nu şi instanţa din Strasbourg. Aceasta a oprit deportarea pe motiv că o condamnare a lui Qatada într-o instanţă din Iordania s-ar putea să se bazeze pe dovezi obţinute în urma torturării unui coinculpat. O deportare, a decis instanţa, ''ar legitimiza torturarea unor martori şi suspecţi'.
Poate că principiile sunt prea elevate, dar consecinţa pentru Marea Britanie este că Qatada e un om liber, care câştigă 1.000 de lire pe lună din asistenţă. Nu e rău pentru un tip care a sosit în Marea Britanie cu un paşaport fals, a câştigat dreptul de azil pe motiv că s-a confruntat cu persecuţia religioasă în Iordania, iar apoi a devenit un tutore şi o sursă de inspiraţie pentru persoane ca Mohammad Atta, Richard Reid şi Abu Musab al-Zarqawi.
Cazul Qatada nu este o aberaţie izolată. Un raport guvernamental din Marea Britanie a constatat anul trecut că în 2010 aproximativ 200 de infractori străini au evitat expulzarea prin citarea articolului 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează 'dreptul la viaţa familială şi privată' - acesta din urmă definită ca 'studii, loc de muncă, prietenii şi sexualitate'. În total, 3.775 de foşti deţinuţi străini au rămas în Marea Britanie, în pofida eforturilor depuse de Agenţia de Frontieră de a-i trimite acasă.
În discursul său, Cameron a pus la index efectele acestor lucruri. 'Pentru prea mulţi oameni conceptul de drepturi este în pericol de a aluneca de la ceva nobil la ceva discreditat', a spus el. 'Are un efect coroziv asupra sprijinului oamenilor faţă de drepturile omului'', a adăugat premierul britanic.
Este la fel de coroziv atunci când Amnesty International face un exemplu din Moazzam Begg, un fost deţinut de la Guantanamo Bay şi suspectat de recrutor pentru Al-Qaeda, sau atunci când Human Rights Watch devine propagandistul lider anti-Israel din prezent - până în punctul de a fi public denunţat de fondatorul său.
Drepturile omului au fost odată un pilon al decenţei democratice. Oameni care pretind că vorbesc în numele acestor drepturi le-au transformat însă sistematic într-o armă împotriva democraţiilor şi un scut pentru terorişti. Ce se întâmplă cu drepturile omului astăzi nu este o premieră: idealuri occidentale - democraţie, egalitate, libertate - au fost deturnate de duşmanii democraţiei, egalităţii şi libertăţii, conchide WSJ.
