De ce Coreea de Nord continuă să provoace, iar America tace

Pentru a supravieţui, regimul aberant de la Phenian s-a bazat de-a lungul timpului pe cultivarea a trei componente de imagine a ţării. Un amestec paradoxal de ferocitate, slăbiciune şi nebunie, după cum spune George Friedman de la Stratfor. Acum pare să facă acelaşi joc. SUA şi Coreea de Sud par să se fi săturat însă să intre în el.

Coreea de Nord - pe scena internaţională un golan, criminal, violent, impertinent şi uşor nebun

A trecut şi comemorarea "părintelui fondator" al Coreei de Nord, criminalul comunist Kim Il Sung, iar regimul de la Phenian tot nu a lansat mult-promisele rachetele cu care ameninţa Seulul şi bazele americane. Retorica războinică însă continuă cu noi ameninţări adresate Coreei de Sud, potrivit cărora Sudul va fi atacat fără avertismente prealabile.

De partea cealaltă, SUA refuză să intre în jocul Coreei, care, împreună cu Beijing-ul, încearcă să-i forţeze pe americani să se aşeze la masa negocierilor nucleare.

Kim Jong Un îşi doreşte recunoaşterea regimului său de către SUA şi vrea statutul de stat nuclear pentru ţara sa. Americanii, pe de cealaltă parte, pun o condiţie prealabilă începerii oricărei discuţii cu Nordul: ca acesta ”să facă paşi în sensul denuclearizării, să înceteze ameninţările şi testele nucleare”.

Condiţia americană este de fapt de neacceptat pentru nord-coreeni - care folosesc ameninţarea nucleară drept instrument de şantaj internaţional.

”Nord-coreenii par să creadă că deţinerea de arme nucleare le oferă siguranţă. Este vorba despre paradoxul stabilitate-instabilitate: armele nucleare pot descuraja un război mare, dar istoria arată că ele stimulează conflicte de nivel mai redus”, explică Stephan Haggard, profesor la Graduate School of Internaţional Relations and Pacific Studies, University of California, într-un interviu pentru Epoch Times.

Revenind la teoria lui Friedman a amestecului paradoxal de caracteristici care au menţinut Coreea de Nord pe scena internaţională, acesta susţine că ferocitatea regimului este folosită în încercarea de inducere a percepţiei că ţara are o mare putere de devastare.

Pe de altă parte, acelaşi stat este totuşi atât de slab, încât dă impresia că nu trebuie să-l împingi peste buza prăpastiei căci se va prăbuşi oricum singur.

Ultima caracteristică - nebunia uluitoare a regimului - a fost cultivată deliberat de Partidul comunist pentru a-i descuraja pe eventualii atacatori prin difuzarea mesajului că este periculos să ataci un adversar imprevizibil, care-şi poate asuma inclusiv riscuri foarte mari şi acţiuni iraţionale.

Coreea de Nord a folosit ani de zile cu succes această strategie pentru a-şi descuraja eventuale atacuri din partea adversarilor săi şi pentru a menţine actualul status-quo. Dezvoltarea de arme nucleare şi rachete a fost menită să întărească imaginea ferocităţii, mizând pe faptul că adversarii săi – SUA, Coreea de Sud etc - nu vor risca un război nuclear în încercarea de a submina regimul.

Exerciţiile militare comune SUA-Coreea de Sud de anul acesta au fost mai ample şi mai provocatoare decât cele de până acum. Partenerii au vrut să dea un semnal clar Nordului cum că au capacităţile militare necesare şi că nu vor ezita să le folosească în cazul unor noi ameninţări cu agresiuni ale Phenianului .

În plus, componenta slăbiciunii economice, expusă şi ea demonstrativ uneori, a fost întărită pentru a sugera adversarilor ideea că regimul oricum se va prăbuşi. În final, componenta de nebunie a fost şi ea consolidată prin acţiuni precum scufundarea unei nave sud-coreene aparent fără motiv şi ameninţarea cu atacuri asupra SUA.

Friedman observă însă că Phenianul n-a mers niciodată prea departe cu programul său nuclear, gândit să-i întărească componenta de ferocitate, pentru a nu pierde avantajele derivate din celelalte două componente de descurajare.

În prezent, Coreea de Sud şi SUA nu mai vor să participe la acest şantaj. Seulul a anunţat ferm că va răspunde la orice agresiune militară nord-coreeană. Iar SUA ignoră cu ”răbdare diplomatică” Phenianul, dând mesaje de susţinere şi garanţii de securitate aliaţilor săi Coreea de Sud şi Japonia care ar putea fi atacaţi.

Ca de obicei americanii vorbesc cu China despre Coreea de Nord. Iar China joacă din nou dublu, pare acum critică faţă de provocările Phenianului, dar îşi va folosi probabil statutul de stabilizator în Coreea de Nord pentru a obţine alte concesii de la SUA.

Într-un fel, şi exerciţiile militare comune SUA-Coreea de Sud de anul acesta au fost mai ample şi mai provocatoare decât cele de până acum. Partenerii au vrut să dea un semnal clar Nordului cum că au capacităţile militare necesare şi că nu vor ezita să le folosească în cazul unor noi ameninţări cu agresiuni ale Phenianului.

”Cred că SUA au exagerat cu semnalarea capacităţii noastre de descurajare. De exemplu nu cred că a fost înţelept să le reamintim nord-coreenilor de capacităţile noastre nucleare prin survolurile cu bombardiere B52, care au fost oricum de rutină. Dar nu este o strategie înţeleaptă pentru SUA nici să negociezi sub ameninţare. Cred că SUA trebuie să continue pe calea sancţiunilor, dar să fie mai explicite în privinţa câştigurilor pe care Phenianul le-ar putea avea din cooperare. Problema este dacă Coreea de Nord este dispusă să negocieze în legătură cu armele sale nucleare”, concluzionează Haggard în interviul pentru Epoch Times.

În opinia sa, Coreea de Nord a încercat să răspundă exerciţiilor militare americano-sud-coreene prin ”propriul instrument de descurajare şi prin semnalarea faptului că are forţele necesare pentru a preveni o escaladare militară din partea Coreei de Sud şi a SUA, Nordul crede că escaladarea îi va aduce beneficii odată ce încep negocierile”. Expertul american este şi el convins că Phenianul caută să aducă SUA la masa negocierilor.

Chiar şi retragerea muncitorilor nord-coreeni din complexul industrial Kaesong ”este menită nu doar să arate că nordul poate face rău economiei sud-coreene, pentru ca firmele din zonă au rămas fără muncitori şi se bazează pe profiturile de acolo, ci să creeze un lobby intern pentru o înţelegere acceptabilă pentru Phenian”, apreciază Haggard.

Prin urmare strategia nord-coreeană a rămas aceeaşi. Phenianul întârzie lansarea rachetei şi cere acum retragerea rezoluţiilor ONU şi oprirea exerciţiilor militare americano-sud-coreene pentru a se aşeza la masa negocierilor. Doar că SUA şi Coreea de Sud refuză să mai intre în acest joc de descurajare reciprocă al statului fragil, feroce şi nebun. De aici şi temerile analiştilor că s-ar putea ajunge la un calcul greşit care să determine reacţii ce vor arunca Peninsula în haos.