De ce atitudinea „ghosting” doare mai mult decât respingerea şi este mai greu de depăşit

Ultimul mesaj era acolo, trimis şi citit. Au trecut zile, apoi săptămâni. Pentru Justine Ramos, nu a fost o dezamăgire în dragoste. A fost durere şi dezorientare după o legătură cu o prietenă foarte bună, care pur şi simplu s-a întrerupt fără nicio explicaţie şi fără un final.

„A fost unul dintre cele mai confuze şi dureroase lucruri pe care le-am trăit”, a declarat Ramos pentru The Epoch Times. „Mă gândeam mereu că probabil am greşit cu ceva. Am retrăit fiecare conversaţie în mintea mea, încercând să-mi dau seama unde s-au schimbat lucrurile. Te afectează mai mult decât te-ai aştepta, pentru că nu jeleşti doar persoana, ci jeleşti versiunea relaţiei pe care credeai că o ai.”

Ceea ce a trăit Ramos are un nume şi, din ce în ce mai mult, o serie de cercetări în spate.

Ghosting, un alt termen pentru ostracizare sau pentru a pune capăt unei relaţii prin simpla tăcere, a devenit o trăsătură distinctivă a vieţii sociale moderne, extinzându-se mult dincolo de întâlniri, în prietenii şi chiar în familie. Într-o lume în care conexiunea constantă este norma, dispariţia poate părea mai uşoară decât o conversaţie incomodă.

Îns noi cercetări sugerează că tăcerea poate avea un cost.

Ce arată cercetările

Un studiu din 2025 publicat în Computers in Human Behavior a comparat trei scenarii: a fi ghosted, a fi respins direct sau a avea o interacţiune normală. Participanţii cu vârste cuprinse între 18 şi 35 de ani au discutat cu o persoană implicată în studiu timp de 15 minute pe zi, timp de şase zile, despre o varietate de subiecte, inclusiv sport, emisiuni TV, planuri de viitor, viaţa amoroasă, muzică şi călătorii.

Participanţilor li s-a cerut apoi să completeze zilnic scurte chestionare legate de cum se simţeau. În a patra zi, interacţiunea s-a încheiat brusc fără nicio explicaţie (ghosting), s-a încheiat cu o respingere clară sau a continuat ca de obicei.

Atât ghosting, cât şi respingerea directă au declanşat emoţii negative, precum confuzie, sentimente de excludere şi reducerea stimei de sine – dar persoanele care au fost respinse direct au avut tendinţa de a-şi reveni mai repede.

Când cineva este respins direct, chiar dacă este dureros, creierul este capabil să proceseze experienţa ca fiind completă – există o cauză clară, a declarat Scott Wetzler, profesor la Departamentul de Psihiatrie şi Ştiinţe Comportamentale al Colegiului de Medicină Albert Einstein, pentru The Epoch Times. Creierul o poate procesa, o poate arhiva şi poate începe să meargă mai departe.

Însă ghosting perturbă acest proces. În loc de un final clar, lasă creierul să caute unul.

„Când cineva este abandonat fără explicaţii, rămâne într-o stare de incertitudine, în timp ce o respingere clară este definitivă”, a spus el.

„Deoarece oamenii sunt tentaţi să spere, ceea ce le influenţeze judecata, persoana abandonată ar putea continua să viseze la şansa infimă ca partenerul care a dispărut fără urmă să reapară sau să-şi manifeste în cele din urmă interesul. Ar putea să se agăţe de speranţe nerealiste.”

Această incertitudine alimentează ruminaţia. Wetzler descrie ghosting-ul ca o formă de comportament pasiv-agresiv care reţine în mod deliberat singurul lucru de care oamenii au cea mai mare nevoie după ruperea unei relaţii: un răspuns.

„Când eşti ghosted, s-ar putea să-ţi pui întrebări precum «De ce s-a întâmplat asta?», «De ce nu vorbesc cu mine?» sau «Ce am făcut?» – ceea ce prelungeşte suferinţa”, a declarat Mark Leary, profesor emerit de psihologie şi neuroştiinţe la Universitatea Duke, pentru The Epoch Times. În timp, aceste întrebări fără răspuns se pot transforma din curiozitate în îndoială de sine.

„Ghosting-ul transmite mesajul că persoana respinsă nu este (şi poate nu a fost niciodată) suficient de importantă sau de apreciată pentru a merita o explicaţie sau pentru a fi tratată cu politeţe”, a spus el.

Un studiu din 2024 a adăugat o altă perspectivă: în timp ce cei care practică ghosting-ul şi cei care sunt victime ale acestuia au folosit niveluri generale similare de limbaj pozitiv şi negativ pentru a-şi descrie experienţele, emoţiile din spatele cuvintelor lor difereau semnificativ. Cei care practică ghosting-ul au exprimat adesea un amestec de vinovăţie şi uşurare, sugerând un conflict intern între evitarea disconfortului şi recunoaşterea impactului acţiunilor lor. În contrast, victimele au descris mai des ceva mai simplu şi mai dur: tristeţe şi durere.

Eileen Kennedy-Moore, psiholog clinician, observă un tipar în practica sa. „Reluăm evenimente şi conversaţii în căutarea unor indicii”, a declarat ea pentru The Epoch Times. „Incertitudinea este dureroasă, aşa că dorim urgent să întrebăm, să explicăm sau să dovedim ceva.”

Acest lucru se poate manifesta prin recitirea vechilor mesaje, analizarea retrospectivă a micilor detalii sau interpretarea tăcerii ca având un înţeles ascuns.

O parte din ceea ce face ca aceste sentimente să fie atât de intense se poate reduce la modul în care creierul procesează respingerea.

Cercetările sugerează că respingerea socială activează unele dintre aceleaşi căi neuronale implicate în durerea fizică, ceea ce înseamnă că experienţa poate fi percepută ca fiind mai mult decât o simplă durere emoţională — activând sistemul de alarmă al creierului în moduri care o fac să pară imediată şi dificil de ignorat.

Relaţiile romantice sunt strâns legate de substanţele chimice din creier, precum dopamina – care te face să simţi plăcere şi satisfacţie – şi oxitocina – care te ajută să te simţi legat şi apropiat de cineva. Când o relaţie se termină brusc fără explicaţii, acel sistem este dat peste cap.

De fapt, cercetările arată că iubirea şi dependenţa implică sisteme cerebrale care se suprapun, în special părţile responsabile de satisfacţie, ceea ce ajută la explicarea motivului pentru care pierderea poate fi resimţită atât de intens.

Cum face tehnologia ca „ghosting” să fie mai dureros

Se estimează că între 20% şi 40% din populaţie a experimentat „ghosting-ul”, fie ca persoană abandonată, fie ca persoană care a abandonat, sau ambele, iar accesul nostru crescut la tehnologie ar putea juca, de asemenea, un rol.

Reţelele sociale şi aplicaţiile de mesagerie fac mai uşoară ca niciodată întreruperea instantanee a comunicării, adesea fără responsabilitatea socială care vine odată cu interacţiunea faţă în faţă. Când conversaţiile au loc în spatele ecranelor, oamenii se pot simţi mai puţin obligaţi să ofere o încheiere sau explicaţii, iar evitarea disconfortului devine la fel de simplă ca şi a nu răspunde.

„Pe reţelele sociale, putem primi feedback negativ, de respingere, de la mii de oameni. Creierul nostru nu este conceput să gestioneze atât de mult feedback negativ”, a spus Leary.

În trecut, doar un cerc restrâns de persoane, precum familia şi prietenii apropiaţi, ne modela percepţia despre noi înşine. Astăzi, însă, reţelele sociale au extins dramatic acest cerc. Drept urmare, ne simţim adesea răniţi de străini pe care nu-i vom întâlni niciodată şi care au un impact real redus asupra vieţilor noastre, a spus Leary.

Reţelele sociale estompează, de asemenea, graniţa dintre respingerea privată şi cea publică. Când interacţiunile sau despărţirile se desfăşoară online, ele pot lăsa urme vizibile – fotografii, comentarii sau schimbări ale statutului relaţiei – intensificând experienţa de a fi ignorat.

Cum să mergi mai departe

Experţii sunt de acord că răspunsul s-ar putea să nu vină niciodată, iar aşteptarea lui va prelungi, probabil, durerea.

Pentru Ramos, după ce mintea ei a completat în mod natural golurile, redând fiecare mesaj şi căutând un motiv care nu a venit niciodată, aceasta a dus la o soluţionare dificilă. „De-a lungul timpului, am ajuns într-un punct în care am acceptat că rezolvarea nu vine întotdeauna de la cealaltă persoană. Uneori trebuie să ţi-o creezi singur, chiar dacă pare neterminată.”

Deşi încheierea relaţiei nu a fost o opţiune pentru Ramos, ea a ales să accepte situaţia, deoarece nu avea nicio legătură cu ea.

„Asta a făcut să accept situaţia mai uşor şi să merg mai departe, ştiind că nu era ceva de care aveam nevoie în viaţa mea”, a spus aceasta.

Experienţa ei evidenţiază ceea ce lipseşte adesea în cazul „ghosting-ului”: claritatea.

Pentru persoanele care resping, comunicarea clară şi respectuoasă contează mai mult decât evitarea disconfortului pe moment. În loc să dispari sau să trimiţi semnale contradictorii, oferirea unei explicaţii scurte şi sincere ajută la păstrarea demnităţii celeilalte persoane şi reduce confuzia inutilă.

Leary sugerează că putem privi experienţa dintr-o altă perspectivă: respingerea, fie ea directă sau indirectă, reflectă, în general, compatibilitatea şi integrarea socială mai mult decât valoarea personală.

„Cheia este să transmiţi că, deşi respingi pe cineva, nu înseamnă neapărat că nu-ţi place, că-l urăşti sau că nu pui preţ deloc pe el”, a spus Leary — un sfat adresat, atât celor care practică „ghosting-ul”, cât şi victimelor lor.

În opinia lui Kennedy-Moore, o schimbare utilă este însăşi acordarea atenţiei, redirecţionând-o de la persoana care a dispărut către cei care nu au făcut-o.

„Persoana potrivită va fi dornică să fie alături de tine”, a spus ea. „Te va aprecia. Cineva care nici măcar nu răspunde la un mesaj nu se ridică la acest nivel. Nu te mulţumi cu firimituri. De asemenea, este important să petreci timp cu oameni care te iubesc şi te apreciază.”

Sursa: Epoch Times SUA