De ce are nevoie lumea de despoţi luminaţi

Nu toţi autocraţii sunt răi, aşa cum au proclamat unii neoconservatori, şi nu trebuie toţi îndepărtaţi de la putere, scrie Robert Kaplan, senior fellow la Centrul pentru o Nouă Securitate Americană, într-o analiză publicată miercuri în cotidianul britanic Financial Times.

Diferenţele morale dintre un dictator şi altul sunt la fel de mari ca şi cele dintre dictatori şi democraţi. Există dictatori binevoitori şi nu trebuie să le întoarcem spatele celor care rămân la putere.

Viziunea, legitimitatea percepută, existenţa unui contract social şi capacitatea de a face ca societatea să devină mai complexă instituţional - şi, astfel, mai pregătită pentru libertate - sunt caracteristicile distinctive ale dictatorilor buni. Moammer Gaddafi, spre exemplu, nu intră în aceeaşi categorie cu sultanul Omanului, Qaboos bin Sa'id, al cărui sultanat a fost martorul unor violente proteste ale tinerilor în ultimele zile. De asemenea, fostul dictator egiptean brejnevist Hosni Mubarak nu ar trebui să fie comparat cu energicul rege iordanian Abdullah.

Sultanul Qaboos a construit drumuri şi şcoli în întreaga zonă rurală a ţării, a crescut statutul femeilor şi a protejat mediul. El guvernează sultanatul animat de o viziune similară celei a multor dictatori asiatici din trecut, cum ar fi Deng Xiaoping în China, Lee Kuan Yew în Singapore şi mai problematicul Mohamad Mahathir, în Malayezia, care şi-au scos societăţile din sărăcie şi le-au transformat în societăţi dominate de clasa de mijloc.

Aşa cum se întâmplă şi în cazul monarhilor din Iordania, Kuweit, şi Emiratele Arabe Unite, legitimitatea sultanului Qaboos este construită pe tradiţia regală - ceea ce nu se poate spune despre puternicii statelor nord-africane, cărora le lipsea tradiţia şi viziunea.

Această legitimitate depinde de un contract social care tratează locuitorii drept cetăţeni, mai degrabă decât supuşi, şi are drept scop principal progresul economic şi social al societăţii. Liderii Chinei ştiu că trebuie să genereze o creştere economică de cel puţin 7% pe an pentru a evita tulburările pe scară largă. Totuşi, chiar dacă o fac, cetăţenii, şi în special cei tineri, cer libertăţi politice alături de libertatea economică.

Desigur, în Libia, nivelul de grandomanie şi de pulverizare pare venit din antichitate şi are puţine paralele recente. Colonelul Gaddafi nu a creat nicio instituţie, aşa cum fac despoţii binevoitori. În statele din Golf ministerele funcţionează. În Tunisia şi Egipt, ele funcţionează chiar dacă nu aşa de bine. În Libia ele abia există.

Sultanul Qaboos trebuie să conştientizeze că promovând complexitatea socială, aşa cum o face în prezent, încoronarea domniei sale nu va fi decât un minim de democraţie reală. Dacă el poate domoli manifestanţii făcând acest lucru, el ar putea deveni un ''Lee'' al lumii arabe. Cu toate acestea, într-un moment marcat de revolte, un astfel de argument pare depăşit. Cu toate acestea, atunci când acest moment va trece, va deveni evident că înfrângerea tiraniei înseamnă mai mult decât organizarea de alegeri.