Cum şi-a recâştigat Erdogan majoritatea pierdută

Recunosc că m-am înşelat. Chiar dacă nu a reuşit să obţină majoritatea absolută de care are nevoie pentru a putea schimba singur Constituţia, AKP, partidul care a guvernat Turcia în ultimii 12 ani, şi-a recuperat majoritatea simplă, pierdută la alegerile din iunie, şi a obţinut 49,5% din voturi, ceea ce se traduce în 317 de locuri în Parlament din 550. Astfel formaţiunea nu mai are nevoie de niciun partener de coaliţie pentru a guverna.

În primul rând, partidul lui Erdogan a reuşit să rupă 3% din electoratul Partidului Mişcării Naţionaliste (MHP), care a obţinut doar 12% din voturi. Faptul că MHP a refuzat să intre într-o coaliţie cu AKP şi să coopereze cu orice alt partid din Parlament pentru formarea unei majorităţi a fost taxat de electorat, care în schimb n-a sancţionat faptul că Erdogan a făcut tot posibilul, prin retorica sa polarizatoare, pentru a împiedica formarea unei coaliţii şi a forţa alegeri anticipate. În plus, preşedintele Turciei a furat una dintre temele principale ale MHP, intrând în conflict cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) şi mizând pe cartea naţionalistă, cu o retorică războinică.

Pe de altă parte, Erdogan a reuşit să se răzbune pe partidul pro-kurd HDP, care i-a zădărnicit în iunie planul de a schimba Constituţia şi de a transforma Turcia într-o Republică prezidenţială, prin pierderea majorităţii. Deşi pro-kurzii nu au fost scoşi din Parlament, ei au pierdut 2% chiar în favoarea AKP şi au obţinut doar 10,6% din voturi la alegerile din noiembrie, faţă de 13% la cele din iunie. Explicaţia este că jocul lui Erdogan de a-i forţa pe liderii HDP să se distanţeze de PKK, considerată organizaţie teroristă şi cu care ţara este în război, a avut efect şi a rupt din electoratul acestei formaţiuni, pentru care în iunie au votat nu doar kurzii, ci şi alte segmente de populaţie.

Aici este şi paradoxul rezultatului alegerilor din Turcia. Erdogan care a cultivat instabilitatea şi războiul, a incitat împotriva kurzilor pe plan intern şi i-a bombardat în Turcia şi Irak pe militanţii PKK a fost considerat ca liderul forte, care poate să asigure stabilitate şi securitate. Asta deşi după atentatele teroriste orchestrate se pare de ISIS la Ankara şi Suruc, în care au murit peste 100 de turci, lui Erdogan şi AKP li se poate reproşa pe bună dreptate din nou că nu au făcut destul pentru a opri Statul Islamic să devină o ameninţare regională, că au ignorat problema şi nu au fost în stare să-şi apere populaţia de terorism.

În condiţiile deteriorării situaţiei de securitate din Turcia, pe fondul politicilor lui Erdogan, majoritatea turcilor au ales totuşi promisiunea unei aparente stabilităţi mai mari date de o majoritate parlamentară AKP, în dauna unui guvern de coaliţie, despre care opoziţia a afirmat că ar reduce polarizarea politică puternică din ţară şi ar introduce mai multe mecanisme de control al puterii.

Consecinţele votului

Unii analişti, precum Sinan Ulgen de la Carnegie Europe, se aşteaptă în mod bizar ca noul guvern Davutoglu, care se bucură acum de o majoritate confortabilă, să reia procesul de pace cu kurzii abandonat după pierderea majorităţii de către AKP şi redeschiderea ostilităţilor de către PKK. Este greu de imaginat că după ce Erdogan a fost reales cu această strategie războinică anti-kurzi va schimba foaia şi se va împăca cu PKK pentru a lupta împreună mai eficient împotriva Statului Islamic. Erdogan şi AKP nu vor renunţa uşor la crearea unei zone tampon la graniţa cu Siria, menită să împiedice formarea unui stat kurd, iniţiativă care le-a fost refuzată deocamdată de Europa.

Aici este şi paradoxul rezultatului alegerilor din Turcia. Erdogan care a cultivat instabilitatea şi războiul, a incitat împotriva kurzilor pe plan intern şi i-a bombardat în Turcia şi Irak pe militanţii PKK a fost considerat liderul forte, care poate să asigure stabilitate şi securitate.

Imediat după victoria AKP în alegeri, Erdogan a declarat sfidător că toată lumea trebuie să respecte rezultatul alegerilor din Turcia, iar la scurtă vreme a anunţat reforma constituţională care urmează să-i întărească puterile preşedintelui. Aceste declaraţii, cât şi măsurile luate înainte şi după alegeri împotriva presei, precum preluarea unor trusturi media de guvern prin înlocuirea conducerii, atacarea sediilor altora, arestarea unor jurnalişti, confiscarea a două ziare de stânga sau blocarea transmisiunilor a două posturi de televiziune, arată că Turcia alunecă către dictatură.

Erdogan a spus deja că dacă nu va primi sprijinul celorlalte partide parlamentare pentru reforma constituţională, va recurge la un referendum. ”Toţi care se opun voinţei poporului nostru legată de o nouă Constituţie, vor plăti un preţ pentru asta la alegerile de peste patru ani”, a ameninţat el în cadrul unui discurs televizat. Faptul că preşedintele turc a prezentat reforma constituţională ca fiind ”una dintre cele mai importante mesaje ale alegerilor parlamentare” arată clar ce va urma. Deocamdată pentru un referendum pe tema reformei constituţionale este nevoie de votul a 60% dintre parlamentari, cu 13 mai mulţi decât a obţinut AKP. Asta nu înseamnă însă că Recep Erdogan se va lăsa până nu-şi va îndeplini planul de a face Turcia o republică prezidenţială, măcar de facto prin cotrolul total al guvernului, dacă nu şi de jure prin schimbarea Constituţiei.

Nici în politica externă nu este de aşteptat ca AKP, Erdogan şi Davutoglu să renunţe la doctrina neootomanistă. Chiar dacă Turcia a înţeles că a pierdut din aliaţi şi din influenţă în Orientul Mijlociu şi a început să-şi schimbe abordarea, inclusiv prin acceptarea faptului ca preşedintele sirian Bashar al Assad să joace un rol în negocierea unei soluţii a războiului civil din Siria, recâştigarea majorităţii în plan intern va împinge Turcia cu mai multă încredere spre căutarea recuperării influenţei regionale pierdute.

În concluzie, noua victorie a lui Erdogan şi a AKP, departe de a aduce stabilitatea dorită şi promisă, va duce la o polarizare socială şi mai mare şi la accentuarea derivei autoritariste. Nici UE nu va putea opri acest trend deoarece este foarte dependentă de ajutorul Turciei în criza refugiaţilor şi va fi obligată să facă concesii importante Ankarei.