Cum se transformă o ţară într-o dictatură: ”Noua Turcie ”a lui Erdogan

Odată ales preşedinte al Turciei, Recep Tayyip Erdogan concentrează întreaga putere în mâinile sale. Premierul Ahmet Davutoglu face tot ce poate să nu-l supere, iar separaţia puterilor esenţială în orice stat democratic este complet abolită. Mai mult, în numele doctrinei Noii Turcii orice critici la adresa liderului suprem duc la înfierarea duşmanilor naţiunii. Nuray Mert, jurnalistă la Hurryiet Daily News, intrată şi ea în colimatorul lui Erdogan, jignită de acesta şi concediată de televiziunea la care lucra, prezintă un tablou îngrijorător al noului autoritarism din Turcia.

În numele legitimităţii sale de prim preşedinte ales al Turciei, Erdogan acţionează ca autoritate supremă în stat, arogându-şi şi puteri de premier, deşi Turcia rămâne potrivit Constituţiei un regim parlamentar în care premierul şi cabinetul său deţin puterea executivă. Fostul premier a anunţat că va fi un preşedinte diferit de cei până acum, un preşedinte-jucător, dacă ar fi să folosim un termen consacrat. Recent, şeful statului turc a anunţat că pe 19 ianuarie va prezida o şedinţă de guvern la palatul prezidenţial, deşi în Constituţie acest lucru este prevăzut doar în caz de necesitate.

Erdogan se consideră însă sursa supremă de legitimitate, şi ca urmare nu simte că trebuie să-şi justifice acţiunile, mai ales că primul-ministru îi face jocul. Fostul ministru de externe Ahmet Davutoglu, artizanul politicii zero conflicte cu vecinii, nu are nicio problemă în a juca rolul de aghiotant şi subordonat al lui Erdogan, încercând să-i copieze stilul pentru a-şi mări popularitatea şi a-şi compensa lipsa de carismă, fără să-l supere. Acelaşi joc de ipocrită precauţie îl fac şi miniştrii care îşi declară loialitatea şi faţă de şeful de guvern şi faţă de cel al statului.

Jurnalista Nuray Mert scrie într-o analiză publicată de ziarul Hurryiet că preşedintele încalcă zilnic dispoziţiile constituţionale legate de statutul de imparţialitate politică, atacând opoziţia şi rivalii AKP. Ea deplânge faptul că tiradele lui Erdogan şi scandalurile de corupţie în care au fost implicaţi el şi partidul său nu i-au deranjat pe susţinătorii guvernului, care continuă să-i voteze, aşa cum nu-i deranjează nici suspendarea principiilor democratice precum separaţia puterilor în stat.

Mert atenţionează că noua ideologie a ”Noii Turcii” ameninţă să transforme statul într-o dictatură. Ea se bazează pe un set de norme nescrise care consacră supremaţia unui lider suprem, secondat de un prim-ministru care-i este subordonat, de care ascultă cabinetul şi grupul parlamentar. În această concepţie, regulile democratice nu contează, ci doar legitimitatea ”unei misiuni istorice” a Turciei. Islamul este măsura pentru toate lucrurile, ca sursă de legitimitate, deşi este interpretat în funcţie de loialitatea faţă de autoritatea de stat, cea mai bună dovadă în acest sens fiind prigoana declanşată împotriva mişcării Fetullah Gulen.

”AKP s-a transformat în ultimii ani într-o structură de guvernare complet centralizată, care vrea să controleze toată societatea şi toate instituţiile. AKP provine din Milli Görüş, mişcarea islamică mainstream din Turcia, care are legături şi afinităţi ideologice cu Frăţia Musulmană. Ea este construită top-down şi mizează pe o schimbare a societăţii de sus în jos. Ori, mişcarea FG se opune acestei centralizări a societăţii, fiind organizată de jos în sus, pe baza unor ONG-uri, şcoli şi reţele. Prin urmare există o diferenţă majoră de organizare între AKP şi Mişcarea Fetullah Gulen, prima operând prin stat, cealaltă prin societate”, îmi explica Kerem Öktem, profesor la Universitatea din Oxford într-un interviu acordat Epoch Times diferenţa de structură şi de mod de operare între cele două reţele.

Ideologia Noii Turcii insistă pe un excepţionalism turc şi pe o misiune istorico-religioasă pe care ţara o are în lumea arabă. Potrivit acesteia, Turcia este “Prometeul descătuşat” al lumii islamice şi trebuie să-şi reconsolideze influenţa pierdută ca urmare a distrugerii Imperiului Otoman, menită să anihileze Islamul. Erdogan, care ataca vehement Occidentul atunci când acesta critica represiunea violentă a protestelor din Piaţa Taksim, vede Turcia ca pe un imperiu atacat din exterior pentru că este vocea comunităţii musulmane globale.

Ideologia ”Noii Turcii” se bazează pe un set de norme nescrise care consacră supremaţia unui lider suprem, secondat de un prim-ministru care-i este subordonat, de care ascultă cabinetul şi grupul parlamentar. În această concepţie, regulile democratice nu contează, ci doar legitimitatea ”unei misiuni istorice” a Turciei. Islamul este măsura pentru toate lucrurile, ca sursă de legitimitate, deşi este interpretat în funcţie de loialitatea faţă de autoritatea de stat.

Într-un alt articol intitulat sugestiv ”Cele mai recente semne ale catastrofei ce va veni”, Nuray Mert arată că ideologia totalitară a Noii Turcii merge pe ideea că cei care sunt împotriva guvernului AKP sunt ”duşmani ai naţiunii şi agenţi ai ordinii globaliste nedrepte impuse de Occident sau pioni ai unor duşmani externi şi interni ai Turciei”. Un discurs foarte asemănător cu cel promovat de regimurile comuniste.

Jurnalista aminteşte că această ideologie totalitară a fost propagată şi cu complicitatea mişcării Gulen, care până recent era într-o alianţă strânsă cu AKP, şi a puternicei Federaţii a patronatelor turce TÜSİAD, care au beneficiat de avantaje economice serioase din susţinerea ei, dar acum au intrat în colimatorul lui Erdogan.

Mai mult, ea arată că mulţi foşti liberali democraţi, care până de curând erau declarat pro-occidentali, s-au transformat peste noapte în apologeţii cei mai vehemenţi ai Noii Turcii şi vorbesc despre statul de drept şi separarea puterilor în stat ca despre nişte clişee. Erdogan este prezentat de aceştia ca un lider autentic care are o legătură unică cu majoritatea societăţii, ceea ce ar reprezenta ”un miracol”. Mert face aluzie la regimul nazist, arătând că au mai fost asemenea miracole care au sedus masele, dar care au avut un sfârşit trist pentru că omenirea a plătit un preţ foarte mare de sânge.

Jurnalista turcă concluzionează că Turcia se transformă încet, dar sigur, într-un sistem politic cu un partid şi un lider dominant, care defineşte dreptul şi nedreptul, binele şi răul. O dictatură în toată regula.