Cum să (nu) interpretezi talk-show-urile politice ruseşti

Disecarea talk-show-urilor politice ruseşti de către analiştii care speră să obţină informaţii despre mecanismele interne ale Kremlinului a crescut vertiginos de la invazia Ucrainei, deşi această examinare obsesivă a maşinii de propagandă şi divertisment a Rusiei s-ar putea dovedi în cele din urmă inutilă pentru a analiza următorii paşi ai lui Putin în acest conflict, informează The Moscow Times.

Discuţiile generale despre război tind să nu fie cele care capătă tracţiune, ci mai mult un anumit tip de extras din acestea, fie că sunt şocante - cum ar fi ameninţările cu utilizarea armelor nucleare - sau extravagante, cum ar fi acuzaţiile de satanism la adresa ucrainenilor. Adesea, acestea sunt pur şi simplu fragmente sonore care se aliniază cu ceea ce mulţi din Occident vor să audă, cum ar fi recunoaşteri ale eşecului militar al Moscovei sau critici la adresa eşaloanelor superioare ale armatei ruse, care sunt apoi interpretate cu entuziasm ca semne de disidenţă în cadrul elitei ruseşti.

În timp ce talk-show-urile ruseşti pot părea că oferă o perspectivă asupra climatului politic intern al Rusiei, se poate argumenta că, de fapt, acestea proiectează o imagine distorsionată a realităţii politice ruseşti, care ascunde la fel de mult pe cât dezvăluie.

Sursa citată adaugă că, oricât de redundant ar părea să subliniem, talk-show-urile politice ruseşti sunt în primul rând piese de propagandă, a căror funcţie principală este de a modela opinia publică internă. Un nou tip de talk-show a apărut la începutul anilor 2010, când, în urma protestelor masive legate de fraudele electorale, Kremlinul şi-a dat seama că trebuie să revizuiască modul în care stabileşte agenda publică, creând un format capabil să ajungă chiar şi la telespectatorii sceptici.

Academicienii Vera Tolz şi Iuri Teper au denumit acest gen "agitainment" - emisiuni cu mesaje politice şi ideologice agresive care, cu toate acestea, respectă standardele de producţie ale formatelor echivalente de talk-show din întreaga lume. Urmând regulile atât ale propagandei, cât şi ale divertismentului, aceste talk-show-uri reflectă întotdeauna conceptele ideologice cheie ale Kremlinului, dar într-un format extrem de atractiv.

Angajaţii canalului de stat Pervîi Kanal au confirmat că un factor cheie în selectarea invitaţilor pentru unele emisiuni este gradul în care aceştia pot ţipa, nu în ultimul rând ca parte a competiţiei acerbe pentru telespectatori. Astfel de considerente comerciale trebuie avute în vedere atunci când în emisiune apar discursuri de ură aparentă şi ameninţări cu războiul nuclear - acestea reflectă adesea mai degrabă nevoia canalului de a obţine audienţă decât încercările Kremlinului de a transmite noi teme de discuţie.

În timp ce vocile disidente din talk-show-urile politice ruseşti nu reflectă tensiunile reale din cadrul elitelor ruseşti, ele au un alt scop important - acela de a crea iluzia unei dezbateri politice deschise. Cei însărcinaţi cu rezervarea invitaţilor intervievează, în general, potenţialii colaboratori în prealabil pentru a se asigura că, chiar dacă poziţiile lor sunt oarecum liberale, nu subminează în totalitate naraţiunile Kremlinului.

Criticile la adresa invaziei tind să apară în talk-show-urile ruseşti în momentele în care forţele ruseşti se retrag sau eşuează în alt mod în Ucraina. Iniţial, majoritatea programelor de ştiri pur şi simplu păstrează tăcerea cu privire la răsturnările de situaţie militare ale Rusiei, întrucât ignorarea completă a evenimentelor ar trezi suspiciuni, iar gazdele talk-show-urilor politice vor fi, de obicei, primele care abordează provocările din domeniu, datorită autonomiei relative de care se bucură în comparaţie cu majoritatea mass-mediei ruseşti.

Prezentatorii de ştiri le vor urma exemplul odată ce Kremlinul va furniza presei de stat puncte de discuţie, care implică de obicei înlocuirea unor termeni precum "regrupare" şi "redistribuire tactică" în loc de "retragere" şi "pierdere de teritoriu".

Prin acoperirea unor astfel de evenimente, talk-show-urile politice minimizează deconectarea dintre propagandă şi realitate şi, prin urmare, reduc şansele ca telespectatorii să devină suspicioşi în legătură cu reportajele pe care le urmăresc.

Sociologul politic Şam Greene a remarcat într-o analiză recentă că discursurile preşedintelui rus Vladimir Putin au avut rolul de a recruta, de a crea confuzie şi de a testa noi naraţiuni, dar că acestea "nu au fost menite să informeze". Acelaşi lucru se poate spune şi despre talk-show-urile politice ruseşti, cu un adaos semnificativ: ele trebuie să şi distreze. Aşadar, atunci când un alt expert sugerează că ar fi o idee bună ca Rusia să se retragă din Ucraina, nu vă lăsaţi păcăliţi - nu este nici o ieşire din rampă, nici o revoltă împotriva lui Putin.

Controlul Kremlinului asupra canalelor de televiziune din Rusia este multistratificat, cu puncte de discuţie cheie discutate în cadrul unor întâlniri săptămânale între editori şi Kremlin, iar consultanţii emit unghiuri de abordare pentru modul în care ar trebui raportate anumite evenimente. Cu toate acestea, activitatea de zi cu zi a jurnaliştilor este, de asemenea, reglementată de autocenzura bazată pe o înţelegere implicită a liniei oficiale.

Propagandişti de frunte ai Kremlinului, precum Vladimir Soloviov sau Olga Skabeeva, nu fac excepţie de la această regulă; deşi primesc instrucţiuni, aceştia îşi păstrează, de asemenea, o bună parte din autonomie şi determină ei înşişi, în mare măsură, conţinutul emisiunilor lor, alegându-şi abordarea subiectelor pe baza interpretării pe care o dau liniei oficiale, mai degrabă decât pe baza accesului direct la procesul decizional în sine.

Prin urmare, încercarea de a surprinde starea actuală a discursului în mass-media rusă prin analizarea talk-show-urilor politice ruseşti este contraproductivă. În timp ce apariţia unei noi naraţiuni în cadrul unui talk-show ar putea sugera o nouă strategie a Kremlinului, este important să ne amintim că astfel de emisiuni sunt o rasă aparte şi nu sunt neapărat reprezentative pentru discursul mediatic rusesc mai larg.

În general, singura modalitate de a determina dacă mass-media de stat din Rusia adoptă sau abandonează anumite puncte de discuţie este de a monitoriza tot conţinutul mediatic relevant, permiţând algoritmilor să detecteze schimbările în acoperirea mediatică, cum ar fi atunci când "denazificarea" şi "demilitarizarea" au fost recent abandonate ca justificări pentru războiul de la televiziune.

Prin urmare, talk-show-urile politice ruseşti ar trebui luate drept ceea ce sunt: piese de propagandă care servesc la divertisment, la generarea de ratinguri, la modelarea opiniei publice şi - poate cel mai important dintre toate - la derutarea telespectatorilor.

Lipsa de consecvenţă a propagandei ruseşti este, fără îndoială, mai degrabă o caracteristică decât un defect. Furnizarea mai multor interpretări contradictorii ale aceluiaşi eveniment este o tactică folosită în mod deliberat de Kremlin pentru a deruta şi paraliza publicul rus. În timp ce, în trecut, naraţiunile din talk-show-uri erau, de obicei, limitate la publicul intern, atenţia sporită acordată acestora de la începutul războiului - în timp ce le-a extins raza de acţiune şi a crescut numărul de telespectatori - a exagerat, fără îndoială, şi importanţa lor.