Cum l-a făcut invazia pe Putin să piardă atât Rusia, cât şi Ucraina [Analiză]

Chiar şi personalităţi de rang înalt încep să-şi recunoască în tăcere disperarea în faţa refuzului lui Vladimir Putin de a-şi recunoaşte amploarea greşelilor făcute odată cu lansarea invaziei în Ucraina şi după aceea, se arată într-o analiză publicată de I News.

În urmă cu un an, Ucraina era divizată şi nesigură sub umbra tunurilor ruseşti, iar populaţia rusă, deşi poate că se plictisise deja de Vladimir Putin, abia dacă putea concepe ca acesta să nu fie "stăpânul" Kremlinului. Dar invazia lansată în februarie anul trecut s-a dovedit a fi cea mai mare greşeală a dictatorului rus, care a avut şi efect de bumerang - a unit şi "galvanizat" Ucraina, dar totodată i-a subminat din ce în ce mai mult legitimitatea lui Putin chiar şi în rândul forţelor de securitate care erau cândva cei mai înfocaţi susţinători ai lui.

Iniţial, Vladimir Putin a crezut că Ucraina îi va cădea în braţe fără nicio luptă. Dezamăgirea avea să fie cruntă, pentru că, după toate calculele, în primul an de război, Rusia a înregistrat probabil 60.000 de morţi şi 140.000 de răniţi, mai mulţi decât în toate războaiele lui Putin de până acum la un loc, şi a pierdut jumătate din întreaga flotă de tancuri.

Dar dezastrul nu se opreşte aici, pentru că economia Rusiei trebuie să devină una de supravieţuire pe timp de război, în care nevoile populaţiei în general trec pe locul doi în raport cu alimentarea invaziei.

Şi după cum arată realitatea, nici anul viitor nu este posibil să se înregistreze vreo îmbunătăţire.

Dornic de orice victorie militară pe care generalii săi o pot obţine pentru el, Putin are o strategie care pare să fi transformat războiul pe care îl spera a fi scurt şi de succes, într-unul militar şi politic de lungă durată, de uzură.

Fapt este că Vladimir Putin angajează Rusia pe termen lung, militarizând nu doar economia, ci şi societatea în ansamblul ei, cu pregătire militară prealabilă şi "educaţie patriotică" care revine în programa şcolară. Acestea sunt genul de măsuri pe care un stat le adoptă atunci când crede că va fi în război ani de zile, nu luni.

Speranţa sa nu este în special de a învinge Ucraina, ci de a semnala Kievului şi Occidentului că Rusia este implicată în această situaţie atât timp cât va fi nevoie. Adevăratul obiectiv politic este epuizarea voinţei şi a unităţii occidentale.

În primul an de război, numai membrii NATO au alocat peste 66 de miliarde de lire sterline în ajutor militar, umanitar şi financiar. Stocurile occidentale de muniţii şi arme încep să se epuizeze, dar şi o parte din disponibilitatea de a continua sprijinul pe termen nelimitat.

Putin consideră că poate rezista mai mult decât Occidentul, şi dacă şi când asistenţa vesticilor va începe să se diminueze, va fi într-o poziţie mai puternică pentru a dicta termenii de pace Kievului.

Afirmaţiile grandioase ale lui Putin, potrivit cărora "ruşii şi ucrainenii erau un singur popor - un singur întreg", nu numai că s-au dovedit a fi false, dar invazia sa a unit o naţiune care înainte de aceasta suferea încă de diviziunile dintre est şi vest, catolici şi ortodocşi, rusofoni şi vorbitori de ucraineană, dar a şi galvanizat voinţa feroce de a rezista. Chiar dacă Putin reuşeşte să impună Ucrainei o înţelegere urâtă şi nedreaptă, oricât de improbabil ar fi acest lucru, atunci nu pare să existe nicio probabilitate ca ei să considere acest lucru sfârşitul luptei lor.

Un oficial american care tocmai se întorsese de la Kiev a fost ironic atunci când a fost întrebat dacă ar putea vedea acest lucru ca un conflict îngheţat, cu Moscova transformând linia frontului într-o graniţă de facto: "A spune că ucrainenii sunt furioşi este o subestimare totală. Este ceva personal, ceva care începe să-i definească. Chiar dacă vor fi forţaţi să intre într-un impas, se vor regrupa şi se vor întoarce".

Iar sondajele susţin această afirmaţie: un sondaj la nivel naţional efectuat la sfârşitul anului trecut a constatat că 93% dintre respondenţi se aşteptau ca Ucraina să câştige războiul, iar altul a constatat că 95% dintre ei credeau că trebuie să continue să lupte, indiferent de bombardamentele Rusiei.

Putin pierde în mod concludent orice legătură pe care Rusia o avea cu Ucraina. De asemenea, îşi pierde legătura cu propriul popor. Poziţia sa acasă era în declin de ani de zile, şi chiar şi "revenirea temporară din Crimeea" după anexarea din 2014 s-a dovedit a fi destul de scurtă.

Punctul său forte în anii 2000 a fost faptul că, în timp ce a putut să îşi încordeze muşchii pe arena internaţională şi să îşi lase acoliţii să se îmbogăţească fără să fie sancţionaţi, el a fost, de asemenea, capabil să răspundă nevoilor foarte reale ale poporului său, oferind stabilitate şi prosperitate de neegalat.

Dar în prezent, el pare din ce în ce mai detaşat de interesele acestora. Veniturile sunt în scădere în termeni reali, iar majoritatea gospodăriilor şi-au folosit toate economiile, plătind preţuri tot mai mari pentru alimente şi alte necesităţi. El nu reuşeşte să abordeze rivalităţile crescânde din interiorul propriei elite, iar ultranaţionaliştii sunt consternaţi de gafele lui în Ucraina. Cotaţiile lui în sondaje, în esenţă nesemnificative, sunt din ce în ce mai departe de realitate, pe măsură ce ţara devine tot mai mult un stat poliţienesc, şi chiar personalităţi de rang înalt încep să îşi recunoască discret disperarea în faţa refuzului lui de a recunoaşte amploarea greşelilor pe care le-a făcut.

După ce şi-a construit întregul regim în jurul său, eforturile lui Putin de a da vina pe generalii, oficialii şi duşmanii săi pentru toate necazurile sună din ce în ce mai mult a gol. În schimb, după cum spunea recent un emigrant rus cu relaţii politice, "sfârşeşte doar prin a părea slab - la urma urmei, el i-a numit pe aceşti oameni".