Cum a încercat Rusia să înşele SUA pentru a obţine bani pentru eliminarea plutoniului – şi de ce nu a funcţionat

Titlul care anunţă că Rusia s-a retras oficial dintr-un acord cu Statele Unite privind eliminarea plutoniului sună foarte grav, dar nu spune totul, punctează Vladimir Slivyak într-un articol publicat de Moscow Times.

Analistul notează că în anii 1990, Rusia şi SUA au convenit să-şi reducă arsenalele nucleare prin demontarea ogivelor, într-un gest de bunăvoinţă reciprocă şi cooperare responsabilă.

La acel moment, ambele ţări acumulaseră suficiente arme nucleare pentru a distruge lumea de mai multe ori. Această dezarmare parţială nu ar fi afectat capacităţile lor de apărare, dar suna foarte bine din punct de vedere politic, în special în SUA. Ideea reducerii stocurilor de arme de distrugere în masă după lungul Război Rece era extrem de populară.

Apoi a apărut întrebarea: ce să se facă cu materialele fisionabile din acele focoase?

Soluţia pentru uraniu era simplă: diluarea uraniului de calitate militară (puternic îmbogăţit, numit HEU) în uraniu slab îmbogăţit (LEU) şi vânzarea acestuia către SUA drept combustibil pentru centralele nucleare. Aceasta a devenit faimosul program Megatons to Megawatts.

Dar când a venit vorba de plutoniu, negocierile au fost mai complicate.

Americanii au propus amestecarea plutoniului cu sticlă – vitrificare – ceea ce ar fi făcut aproape imposibilă extragerea lui din nou. Din punctul lor de vedere, acest lucru asigura că plutoniul nu putea fi reutilizat niciodată în arme, transformându-l efectiv în deşeuri radioactive.

Rusia, însă, a insistat că plutoniul ar trebui să fie reutilizat pe post de componentă a combustibilului nuclear pentru centrale electrice.

La acea vreme, Rusia avea un singur reactor rapid capabil să funcţioneze cu combustibil uraniu-plutoniu. Mai important, această abordare nu garanta cel mai important lucru – că plutoniul nu putea fi reutilizat la un moment dat. La urma urmei, plutoniul poate fi separat din nou de combustibilul uraniu-plutoniu – iar un reactor cu neutroni rapizi poate atât „arde” plutoniul de calitate militară, cât şi produce plutoniu nou.

Americanii nu aveau cum să controleze acest proces.

Agenţia atomică de stat a Rusiei, numită atunci Minatom (Ministerul Energiei Atomice), era fermă în ceea ce priveşte utilizarea combustibilului plutoniu.

Cele două părţi au convenit în cele din urmă asupra unei abordări simetrice: dacă Rusia introducea plutoniul în reactoare, SUA ar fi făcut acelaşi lucru.

Bineînţeles, ruşii înţelegeau perfect că americanii aveau nevoie de rezultate rapide înainte de alegeri.

Aşadar, SUA – în spiritul „bunei voinţe şi cooperării reciproce” – a renunţat la poziţia iniţială şi a acceptat propunerea Rusiei.

Problema era că SUA nu dispunea de reactoare cu neutroni rapizi. Ar fi trebuit să dezvolte o tehnologie complet nouă pentru arderea combustibilului de plutoniu în reactoare proiectate pentru combustibilul convenţional de uraniu. Dar orice merita efortul pentru un titlu triumfător despre dezarmarea Rusiei.

Apoi lucrurile au devenit şi mai interesante. Minatom le-a spus partenerilor săi din străinătate: „Desigur că suntem dornici să eliminăm plutoniul – doar că nu avem bani. Aşa că, de ce nu ni-l daţi voi?”

La rândul său, SUA s-a adresat G7 şi a cerut economiilor lider mondiale să contribuie la „sărăcia de plutoniu” a Rusiei.

Pe hârtie, părea o soluţie avantajoasă pentru toate părţile. Dar entuziasmul G7 a fost moderat, iar fondurile necesare nu au fost strânse niciodată. Prea mulţi oameni au pus întrebarea evidentă: de ce ar trebui să investim miliarde într-un proiect care nu se califică cu adevărat drept eliminare a plutoniului?

Punerea în aplicare a acordului a stagnat – atât în Rusia, unde nu se întâmpla nimic, cât şi în SUA, unde oficialii, văzând că Rusia nu avansa, şi-au pierdut şi ei interesul.

În cele din urmă, nimeni nu a început să ardă plutoniu de calitate militară în reactoare. Ideea a fost abandonată încă de la început – cu excepţia celor din Minatom care visau la o reţea naţională de reactoare rapide alimentate cu combustibil uraniu-plutoniu, finanţată de americani.

Şi poate că aşa a fost mai bine. Plutoniul este cel mai toxic element radioactiv de pe Pământ, cu o perioadă de înjumătăţire de 24.000 de ani. Orice accident nuclear care implică combustibil de plutoniu ar risca să provoace o contaminare pe scară largă. Şi a face profitabilă o „economie a plutoniului” este practic imposibil — aşa cum au învăţat Japonia şi Franţa din propriile experimente eşuate din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

În ansamblu, acordul privind plutoniul şi-a pierdut de mult orice semnificaţie reală. Alegerile din SUA pe care le-a servit odată sunt de acum un sfert de secol în trecut, iar industria nucleară rusă a acceptat de mult timp că nu a reuşit să-i păcălească pe americani să-i finanţeze visurile legate de plutoniu.

Aşadar, ultima încercare a preşedintelui Vladimir Putin de a-i păcăli din nou pe americani să reînvie acordul privind plutoniul – în schimbul unui pachet destul de consistent de concesii, inclusiv reducerea infrastructurii militare şi a numărului de trupe americane, ridicarea sancţiunilor, compensarea daunelor legate de sancţiuni, abrogarea Legii Magnitsky şi aşa mai departe – pare o absurditate pură, amestecată cu dorinţa naivă ca principalul adversar geopolitic al Kremlinului să fie un idiot complet.