Condamnaţi la stângism?
Încă nu ştim în ce punct a ajuns criza economică mondială, nu ştim cât va mai dura, nu ştim cum va ieşi lumea din ea. Nu ştim dacă a fost rezultatul unor evoluţii sociale şi economice de amploare sau dacă a fost provocată în mod intenţionat sau scăpată de sub control. Dar ceea ce vedem ca rezultat al acesteia este reorientarea spectrului politic spre stânga.
În timp ce în China extrema stângă reprezentată de Partidul Comunist Chinez a ajuns în agonie, în Europa stânga revine în prim plan după mulţi ani. În urma alegerilor prezidenţiale din Franţa, socialistul François Hollande va fi la putere în următorii cinci ani. În Grecia Alexis Tsipras, liderul Syriza (stânga radicală din Grecia), se anunţă favorit la alegerile repetate din 17 iunie. În România, aşa cum explica foarte bine fostul premier, răsturnarea Guvernului Ungureanu a reprezentat un act de trădare din partea numeroşilor parlamentari ai puterii de atunci, care au decis brusc schimbarea taberei în mod secret. În acest fel, stânga s-a reinstalat în România.
O caracteristică a stângii este aceea că de multe ori prinde viaţă în momentele de criză şi acolo unde domină sărăcia şi lipsa de educaţie. La fel ca şi comuniştii, cei de stânga se adresează oamenilor nemulţumiţi, promiţându-le un trai decent pe lângă multe alte lucruri. De multe ori, promisiunile sunt respectate doar o perioadă limitată de timp, după care criza se adânceşte.
România, care înainte de război era o ţară conservatoare, a avut parte începând cu mijlocul secolului trecut de toate formele de stângism. Exista pe acea vreme o mişcare social democrată. O parte a membrilor ei cocheta cu Partidul Comunist Român, care sprijinea anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord la fosta URSS. Altă parte a social democraţilor rupsese legăturile cu comuniştii. După Cel de-al Doilea Război Mondial, o parte a social democraţilor a fuzionat cu PCR, fiind absorbită fără urmă. Sub Partidul Comunist Român, România avea parte timp de peste patru decenii de un stângism extremist, absurd şi criminal. Ţara avea să treacă apoi prin 16 ani de stângism "original" post decembrist. Dreapta în tot acest timp nu a reuşit să guverneze prea mult.
S-a scris foarte mult despre stânga şi dreapta în politică şi nu prea avem ce să mai adăugăm. Vom încerca să analizăm cele două curente politice majore din punct de vedere al apropierii de natura umană. Stânga crede în egalitatea dintre oameni, crede că oamenii sunt născuţi egali. Crede de asemenea că diferenţele dintre oameni se datorează dezvoltărilor post-natale. Conform ideologiei lor, factorii sociali ar sta la baza tuturor inegalităţilor, pe care ei caută să le elimine. Apar taxe şi impozite proporţionale cu veniturile, uneori chiar lucruri de genul taxelor de solidaritate. În unele cazuri impozitele se apropie sau chiar depăşesc jumătate din venit. Pe termen scurt, visul stângist de egalitate socială pare a da rezultate şi chiar prinde teren. E simplu: iei de la cei bogaţi, pentru a da la cei săraci. O formă de haiducism social modern, legiferat.
Pe termen lung însă, efectele nu pot fi decât distructive atât pentru cel căruia i-ai luat, cât şi pentru cel căruia i-ai dat. Cel de la care se ia îşi pierde treptat interesul de a munci mai mult. Cu cât produci mai mult, cu cât eşti mai harnic, cu atât eşti impozitat mai mult şi câştigi mai puţin decât ar trebui. Motivaţia de a promova noul dispare. De cealaltă parte, cel sărac este încurajat să devină pe deasupra leneş. În plus, el îşi formează o mentalitate nesănătoasă: în schimbul unui efort minim, statul ar trebui să-i dea cât mai mult.
Nu menţionăm aici una din formele extreme ale stângii, care este comunismul, care a călcat în picioare noţiunile de proprietate, lansând binecunoscutul slogan de „bun al tuturor”, de fapt al nimănui. Reluând unele idei dintr-o ediţie mai veche în limba engleză a ziarului nostru, în doctrina comunistă există un principiu: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după necesităţi”. Este un principiu strâmb rezultat din ducerea la extremă a ideilor de stânga. Conform acestuia, fiecare ar trebui să dea tot ceea ce are pentru societate şi să primească în schimb minimul necesar. Dar cine stabileşte oare necesităţile unui om? Poate că necesităţile unui mare lider comunist numără 20 vile răspândite în întreaga lume, 3 avioane, 3 conturi în bănci din Elveţia, 10 automobile de lux, 3 insule, etc., pe când necesităţile unui om obişnuit se rezumă la trei mese pe zi şi în cel mai bun caz o garsonieră. Un principiu corect ar trebui să sune în genul: „de la fiecare după propria voinţă, fiecăruia după munca depusă”.
Stânga a avut un caracter internaţionalist militând pentru unirea celor care muncesc. Aceasta duce treptat la slăbirea autorităţii statului şi la acceptarea unei puteri căreia să i se subordoneze. Lucru care s-a văzut cel mai bine în perioada comunistă, când ţările din Europa de Est trebuiau să asculte de Moscova, statul fiind total posedat de Partid.
E simplu: iei de la cei bogaţi, pentru a da la cei săraci. O formă de haiducism social modern, legalizat.
Ceea ce se observă în zilele noastre este faptul că procesul globalizării, care a intrat pe ascuns printre oameni şi care nu adus nimic bun, are foarte multe puncte comune cu ideile de stânga. Stânga era adepta schimbării societăţii prin revoluţie. Chiar dacă nu în mod prea accentuat, aşa cum era la comunişti, stânga asociază vechiul răului şi noul binelui.
În mod asemănător, globalizarea doreşte transformarea ordinii existente, fără a garanta însă că următoarea va fi una mai bună. Într-o astfel de orânduire apar multe fenomene anormale: forţa de muncă ieftină este amestecată cu cea bine plătită şi calificată, rezultatul fiind colapsul calităţii şi haosul economic. Ţări precum China practică dumpingul la nivel mondial, iar reacţia lumii libere este firavă. Prin dependenţă economică şi în urma unor avantaje materiale o întreagă lume a fost redusă la tăcere în ceea ce priveşte o grămadă de rele sociale. Oamenii au fost făcuţi să treacă peste principii, ceea ce constituie un atac direct la adresa conştiinţei.
În cealaltă parte a spectrului politic, curentul de dreapta crede că inegalităţile sociale îşi au rădăcina în natura umană şi nu crede în eliminarea lor. Din acest punct de vedere dreapta este mult mai realistă. Încurajează iniţiativa privată şi crede că bogăţia vine prin muncă. Cine munceşte mai mult, are dreptul de a câştiga mai mult. Făcând o analogie cu omul: copilul care creşte în puf şi primeşte totul fără efort, este convins că orice i se cuvine şi dezvoltă idei greşite despre muncă şi câştigul onest. Rezultatele nu întârzie: uneori îi uimeşte pe toţi, ocupând primul loc în ziare şi la televiziunile comerciale. La nivel social lucrurile pot fi mult mai grave, când anumite categorii sociale sunt favorizate în detrimentul altora.
Dreapta este conservatoare şi crede în păstrarea valorilor tradiţionale, lucru greu realizabil în ziua de azi. Ceea ce a fost bun rămâne în continuare drept model.
În momente de criză, dreapta este pentru austeritate, în timp de stănga face promisiuni pe care nu le poate ţine. Fără a strânge cureaua, fără efort, fără a economisi nu vei reuşi nimic. Doar după o astfel de perioadă vine ziua în care nu vom mai fi agasaţi cu ştiri despre bugete, PIB-uri, deficite bugetare, etc. subiecte care nu ar trebui să-l frământe pe omul de rând. Măsurile stângiste în astfel de perioade nu vor reuşi decât să împrăştie sărăcia.
Nu putem susţine nici pe departe că dreapta reprezintă perfecţiunea. Şi nici nu ştim dacă cei care o reprezintă chiar îi pun în practică principiile. Fiind mai apropiată de natura umană, dreapta nu are nevoie de o ideologie stufoasă. O dreaptă autentică îi va face pe oameni să devină mai practici, mai muncitori, mai responsabili.
