Ceramica de Horezu, pe lista UNESCO

Astăzi, 6 decembrie, la Paris, printre alte 17 practici din diferite ţări, va fi supusă la vot de Comitetul Interguvernamental UNESCO şi propunerea ca, pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial Mondial, să fie înscrisă şi celebra noastră ceramică de Horezu. România a propus această înscriere încă de acum doi ani.

Cu privire la votul de astăzi, Virgil Niţulescu, directorul general al Muzeului Naţional al Ţăranului Român, a declarat: ”Ceramica de Horezu este fabricată artizanal în partea de Nord a judeţului Vâlcea, unde sunt activi în jur de 50 de olari tradiţionali”. Deocamdată, pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO mai avem doina şi ritualul Căluşului.

Actualul oraş Horezu este situat în partea centrală a judeţului Vâlcea, cam la mijlocul distanţei dintre Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu. Descoperirile făcute în urma cercetărilor din perimetrul oraşului şi din împrejurimi au scos la iveală mărturii arheologice încă din Neolitic, cu puncte culminante în epoca dacică şi în veacurile IX – XIII, privind localizarea unor aşezări omeneşti.

Controversata denumire de Horezu vine direct din civilizaţia Daciei, în al cărei cadru este atestat şi toponimul C-A-RASSU ”Care este Minunat; Care are Strălucire; Care este ars” (cf. rom. roşu; rază; rujă; a hărăzi; hireş ”arătos; chipeş; faimos; ilustru”), ultimul sens trimiţând şi la sensul de ”prelucrare prin ardere”, care este ultima etapă a olăritului.

Regiunea subcarpatică a actualei zone Horezu a făcut parte din cnezatul lui Farcaş, menţionat documentar prin ”Diploma” regelui Bela al IV-lea al Ungariei. Dezvoltarea aşezărilor horezene este în strânsă legătură cu traseele de transhumanţă, de potecile haiducilor, care traversau zona, precum şi cu Drumul Sării, care ”pornea de la Ocnele Mari, trecea prin Pietrarii de Jos şi din Horezu continua către Slătioara şi ajungea la Cerneşti”.

Însă cu actuala denumire, localitatea este atestată documentar abia într-un hrisov din anul 1487, aparţinând domnitorului Vlad Călugărul, care pomenea de satul Hurez. Locul a fost prielnic pentru dezvoltarea unui târg, unde oamenii din zonă puteau proceda la diferite schimburi comerciale. Ciobanii vindeau lână şi brânză, cumpărau cereale şi produse de băcănie, iar olarii vindeau produse ceramice necesare în gospodăriile arhaice şi-şi luau hrană. Târgul Ceramicii Româneşti a fost organizat la Horezu începând cu anul 1971.

Privind retrospectiv, argila a devenit o foarte importantă materie primă, pretutindeni, deoarece din ea se confecţionau vasele de uz casnic obişnuit şi pentru practicile cultice, precum şi diferitele talismane, îndeosebi feminine. Pentru unele gospodării, olăritul a devenit de timpuriu ocupaţia principală, atestată de varietatea şi frumuseţea produselor descoperite în cele mai importante orizonturi culturale din spaţiul românesc.

Alegerea argilei şi prelucrarea ei, modelarea şi ornamentarea artistică a vaselor, precum şi arderea lor, încă din Neolitic, arată specializarea în olărit. ”Aceasta cu atât mai mult cu cât, pe lângă diferitele tipuri funcţionale de vase, olarii mai confecţionau şi variate figurine de lut ars, antropomorfe şi zoomorfe”, precizează cercetătorul Valer Butură, în capitolul ”Argila”, din volumul ”Cultura spirituală românească”, Editura Minerva, 1992, din care am preluat unele informaţii pentru acest documentar.

Prin harul lor, meşterii olari erau priviţi ca nişte ”vrăjitori”. De aceea, în Nordul Moldovei, despre olar se spunea că ”va avea mare muncă pe lumea cealaltă, că arde şi chinuieşte pământul”. Într-o legendă se spune că olarul şi-a furat meseria din cer, de la Dumnezeu, care la facerea lumii l-a zămislit pe om din lut, însufleţindu-l prin ”suflarea” sa; dar olarul, neputând să dea vaselor viaţă prin suflarea lui, le-a băgat în dogoarea focului, ca să le dea suflet şi grai.

Oalele bine arse, după credinţele româneşti arhaice, au grai, căci ele sună precum clopotele de la biserică. Femeile le alegeau când le cumpărau, pe cele cu glas mai frumos, mai limpede, mai bine arse şi mai trainice. Vasele noi erau obişnuite în obiceiurile din ciclul vieţii. În oală nouă se aducea şi se fierbea apa pentru întâia scaldă a pruncului. Oala nouă era aleasă cu grijă, cu sunet cristalin, pentru că şi nou-născutul să aibă glas frumos, să cânte frumos.

La nunţi, vasele de lut erau daruri obişnuite, blide cu plăcinte, oale, căni, ulcioare etc. Prin unele sate, la ferestrele caselor cu fete de măritat se puneau farfurii cu faţa la drum, iar acolo unde fata era peţită şi logodită se întorceau cu dosul la drum. Pe vremuri, morţilor li se punea afară, în fereastră ori într-un cui, vase noi cu apă, pentru răstimpul de 40 de zile în care se credea că sufletele lor rămâneau pe pământ şi cutreierau locurile pe unde au umblat în timpul vieţii. În multe sate, se dădeau vecinilor, rudelor, săracilor etc. vase noi cu apă, cu lapte, mâncăruri şi altele, în sărbătorile când se pomeneau morţii, de pildă la Moşi.

Românii mai spun că trebuie să strângi cenuşa de sub oală, ”ca să astupi gura duşmanilor, să nu te vorbească”, ”să astupi gura soacrei”, că, dacă nu, ”rămâi cu gura căscată la moarte”. Aproape pretutindeni se spune că nu-i bine să păstrezi oalele sparte, ”să nu se risipească familia, căci dacă trece un şoarece prin borta aceea, sau vreo muscă, trebuie să moară cineva”.

Unde era o femeie lehuză se întorceau blidele cu gura în jos, să nu vină strigoaicele; pe alocuri, se întorceau şi la Lună Nouă, sau când se spălau. Ele trebuiau spălate seara, căci, peste noapte, ”lihneşte dracul din ele”. În ulcele ori oale noi se mai aduce încă apa neîncepută, pentru descântece, farmece şi vrăji. Se spune: ”Dacă vrei să faci cuiva rău, dă-i de pomană o oală nouă, cu făină de orz sau de secară în ea, şi să meneşti în gând: ”Cum n-a fost oala ceea cu nimica la foc, aşa să n-aibă acela nimic!” Şi în curând va perde tot, sau va bea, sau îl vor fura alţii”.

În satul tradiţional, păpuşile de lut ars se păstrează ca jucării, dar pe lângă acestea se confecţionează şi păpuşi de lut nearse, purtate în unele procesiuni magice de către copii, de invocare a ploilor, de alungare a lor, ca să rodească bucatele etc. O astfel de păpuşă este Caloianul sau Scaloianul, într-un obicei specific Munteniei de Răsărit.

Înscrierea artei de la Horezu pe lista Patrimoniului Cultural Mondial al UNESCO nu ar fi doar o mare mândrie pentru noi, românii, dar ar fi şi o garanţie că acest divin meşteşug va dăinui peste veacuri, cum bine merită, căci autorităţile vor fi obligate să aibă grijă să nu se piardă şi să-i păstreze autenticitatea. Unul dintre cei mai mari poeţi ai noştri, Lucian Blaga, în deplină admiraţie pentru meşterii în argilă, le-a închinat poezia ”Olarii”, unde stihuieşte astfel:

Se-nvârte roata sfârâind în orice casă.

De faţă sunt, în inimă, tiparele bătrâne.

Trudescu-se ca-n somn olarii, şi mocnesc lângă cuptoare.

Numai arar sunt cercetaţi

de vreo lumină şi de zâne.

În văile sublimelor recolte

nu este sat cu duhuri mai încete,

dar nici alt sat în care să se ardă

ulcioare mai frumoase şi mai zvelte

cu mijlocul de păcătoase sfinte fete.