Ce urmează pentru Siria lui Assad: Un stat alawit separat?

Chiar dacă Bashar al-Assad nu renunţă la putere şi face apeluri de la televizor împotriva teroriştilor care destabilizează ţara, rebelii preponderent sunniţi câştigă tot mai mult teren. Pe de altă parte, ”comunitatea alawită este extrem de dependentă de stat, exact cum era şi comunitatea sunnită irakiană sub Saddam Hussein. Eventuala marginalizare politică a alawiţilor şi represaliile care ar putea avea loc împotriva lor i-ar putea determina pe aceştia să caute refugiu în fieful lor şi să procedeze în sensul secesiuni. Bashar al-Assad s-ar putea retrage în fieful alawit de pe coasta mediteraneană”, explică cercetătorul francez Fabrice Balanche, într-un interviu pentru Epoch Times.

Cât de probabilă este formarea unui stat alawit pe coasta mediteraneană a Siriei? Există deja indicii pentru un astfel de scenariu, de plan B al lui Assad?

În caz că alawiţii pierd puterea în Siria, ne putem întreba care va fi viitorul regiunii de coastă siriene, care este fieful comunităţii alawite. Susţinerea acesteia este un pilon esenţial al regimului lui Bashar al Assad. Încă de acum patruzeci de ani, alawiţii au început să se mute în număr mare din regiunea de coastă la Damasc pentru a ocupa posturi în armată, poliţie şi administraţie. Comunitatea alawită este extrem de dependentă de stat, exact cum era şi comunitatea sunnită irakiană sub Saddam Hussein. Eventuala marginalizare politică a alawiţilor şi represaliile care ar putea avea loc împotriva lor i-ar determina pe aceştia să caute refugiu în fieful lor şi să procedeze în sensul secesiunii. În timpul revoltei Fraţilor Musulmani, în perioada1979-1982 numeroase familii alawite instalate de generaţii la Alep et Idleb au venit să se refugieze la Latakia pentru a scăpa de atentatele care-i vizau. De la începutul actualei crize siriene am fost martorii aceluiaşi fenomen de migraţie spre regiunea de coastă. Bărbaţii au rămas în Damasc, Alep sau Homs unde continuă să-şi ocupe postul în armată sau în administraţie, dar şi-au dus familiile în siguranţă pe coastă.

Cocktail religios exploziv

Ce repercusiuni ar avea un astfel de stat într-o regiune în care multe grupuri religioase, etnice şi tribale au aspiraţii separatiste?

Crearea acestui teritoriu alawit va conduce la o epurare etnică în periferia teritoriului alawit. Asta s-a întâmplat deja la Houla şi Mazraa Qoubeyr în primăvara lui 2012, dar şi în Tell Kalagh la începutul revoltei în 2011: sute de familii sunnite au fugit în Liban.

Pe de altă parte, regiunea alawită nu este populată 100% de alawiti. Sunniţii reprezintă 20% din populaţie, în special în oraşe precum Latakia, Jableh şi Banias unde sunt jumătate din populaţie şi în enclavele rurale. Soarta Latakiei va fi foarte problematică pentru că cei 200.000 de sunniţi din oraş sunt foarte ostili la adresa regimului Assad.

Minoritatea creştină (10% din populaţia din regiunea de coastă) pune mai puţine probleme pentru că stilul de viaţă al creştinilor este comparabil cu cel al alawiţilor. Ei sunt mari consumatori de alcool şi prea puţin centraţi pe respectul preceptelor Islamului oficial. Alawiţii care locuiesc în satele de la est de Homs şi de Hama, cei care sunt instalaţi în oraşele din interiorul Siriei (Damasc şi Alep) ar putea fi forţaţi să se mute în fieful alawit pentru a scăpa de răzbunarea sunniţilor şi de marginalizarea lor politică în noul stat sirian.

Pe plan regional, crearea unui stat alawit riscă să facă emuli. Minorităţile susţin statele unitare atâta timp cât sunt protectoare, dar odată ce acestea devin opresoare, minorităţile care au o anumită importanţă demografică nu au de ales decât enclavizarea în fortăreaţa comunitară sau emigrarea.

Kurzii sirieni sunt pe drum spre autonomie. Druzii aspiră şi ei la autonomie în fieful lor din Jebel el Arab (sau Jebel Druze). Fragila unitate libaneză poate să fie clătinată odată ce conflictul sirian se varsă în ţara vecină şi reactivează tensiunile între sunniţi şi şiiţi. În Irak, singurul factor de unitate al ţării este împărţirea veniturilor din petrol, dar entităţile sunnite, şiite şi kurde se depărtează din ce în ce mai mult. Turcia se teme, de asemenea, de o destabilizare provocată de aceste clivaje, dar statul central are mijloacele de a rezista acestei fragmentări.

Se tem alawiţii mai mult de răzbunarea sunniţilor şi de pierderea privilegiilor lor decât de a fi supuşii familiei Assad într-o enclavă?

Pe plan regional, crearea unui stat alawit riscă să facă emuli. Minorităţile susţin statele unitare atâta timp cât sunt protectoare, dar odată ce acestea devin opresoare, minorităţile care au o anumită importanţă demografică nu au de ales decât enclavizarea în fortăreaţa comunitară sau emigrarea. Kurzii sirieni sunt pe drum spre autonomie; Druzii aspiră şi ei la autonomie în fieful lor din Jebel el Arab (sau Jebel Druze). Fragila unitate libaneză poate să fie clătinată odată ce conflictul sirian

Alawiţii se tem de răzbunarea sunnită şi de o nouă marginalizare într-o nouă Sirie în care şaria va fi devenit principala sursă a legii. Legătura lor cu regimul Assad îi va condamna de asemenea la ostracism, la fel ca pe sunniţii irakieni judecaţi de noul regim şiit ca prea legaţi de Saddam Hussein. Într-o enclavă alawită familia Assad n-ar rămâne obligatoriu la putere, pentru că ea riscă să fie acuzată că a antrenat ţara şi comunitatea alawită în acest tumult. Dinastia Assad nu va mai dispune de mijloacele financiare şi coercitive care i-au permis să conducă Siria. În plus, notabilii alawiti sunt foarte critici la adresa acestei familii care i-a eliminat de la putere. Bashar al Assad ar putea avea aceeaşi soartă ca Slobodan Miloşevici.

O Abhazie mediteraneană

Ar avea un stat alawit resursele necesare pentru a supravieţui?

Chestiunea viabilităţii economice a statului alawit este importantă. Teritoriul acesta dispune de o infrastructură care-i asigură o anumită independenţă: aeroport internaţional la Latakia, porturile Latakia şi Tartus, terminal petrolier la Banias, cimenterie la Tartus, o rafinărie de petrol (construită de România în anii 1970) şi o centrală termică la Banias, etc. Regiunea are o agricultură mediteraneană intensivă şi performantă graţie unor resurse de apă suficiente.

Pe de altă parte însă, alawiţii lucrează în prezent în proporţie de peste 80% în sectorul public (armată, administraţie, sectorul public industrial, etc.). Viitorul stat alawit nu va putea susţine toată această populaţie de funcţionari, cu atât mai mult cu cât va fi privat de resursele rezultate din exportul de petrol, bumbac, cereale şi fosfaţi care asigură autonomia economică a Siriei. Acest nou stat va avea nevoie de un ajutor extern substanţial din partea Iranului şi Rusiei. Această «Abhazie mediteraneană» este esenţială în dispozitivul strategic rus, care pe lângă baza maritimă de la Tartus, mai are plasate acolo radare menite să le contreze pe cele ale NATO din sudul Turciei.

Ce scenariu vedeţi deci pentru viitorul Siriei?

În lucrarea sa de referinţă Le Proche-Orient éclaté, istoricul libanez Georges Corm ne explică faptul că această regiune a lumii se află într-un proces istoric de fragmentare statală. Libanul şi Siria sunt arhetipul acestui fenomen. Statul libanez a dispărut în timpul Războiului civil (1975-1990) în favoarea miliţiilor pentru a reapărea sub control străin la începutul anilor 1990. Dar fragmentarea teritorială pe baze comunitare şi de clan rămâne o realitate puternică pe care «reconstrucţia Libanului» n-a reuşit s-o înlăture. Siria părea şi mai mult un stat centralizat şi solid, scutit de probleme comunitare până la izbucnirea revoltei.

Dar acum s-a văzut că există aceleaşi clivaje comunitare ca şi în Liban, doar că ele au fost ascunse de regimul Ba’ath, care şi-a mascat caracterul alawit prin negarea comunitarismului, chiar dacă acesta a fost principalul pilon pe care s-a fondat preluarea puterii de către Bashar al Assad. Kurzii au preluat controlul teritoriilor lor din nordul Siriei cu aprobarea lui Bashar al Assad, care creează un al treilea actor în spatele Armatei Siriene Libere. E clar că kurzii vor profita de asta pentru a constitui un teritoriu autonom după modelul Kurdistanului irakian. De asemenea, nu ar trebui să excludem o revendicare de descentralizare din partea locuitorilor din Alep care suportă greu centralismul impus de Damasc. Riscăm să avem o Sirie federală sau mai degrabă confederală cu două entităţi teritoriale: Alawistan şi un Kurdistan cvasi-independent.

Fabrice Balanche este director al Grupului de Cercetări şi Studii despre Mediterana şi Orientul Mijlociu din cadrul Maison de l’Orient şi conferenţiar la Universitatea Lyon 2 . A petrecut zece ani pe teren în Siria şi Liban. Ultima sa carte publicată este La region alaouite et le pouvoir syrien