Ce se întâmplă cu Iranul?
Acum patru ani, senatorul Barack Obama şi-a început cursa spre Casa Albă cu promisiunea unei politici externe, departe de focalizarea militară a preşedintelui George Bush, subliniind că prioritatea va fi multilateralismul şi diplomaţia ca mod de soluţionare a conflictelor. Una din axele acestei politici era o mână întinsă Iranului căruia i-a oferit 'negocieri necondiţionate'. Obama a fost calificat drept 'naiv' şi acuzat că practică o politică de calmare, similară celei duse de Londra cu Hitler în încercarea de a evita al doilea război mondial, notează marţi ziarul El Periodico.
Faptul că Obama a optat pentru calea de conciliere nu însemna că nu avea în minte două obiective clare. Din primul moment el a dat clar de înţeles că pretenţiile Iranului de a dezvolta arme nucleare sunt 'inacceptabile'. În discursul său de la Praga, el a expus viziunea unei lumi fără arme nucleare, reiterând oferta unui dialog bazat pe respect, dar avertizând Iranul trebuie să aleagă între a ocupa locul care îi revine în comunitatea naţiunilor, sau izolarea şi presiunea internaţională. Patru ani mai târziu şi în plină escaladare a tensiunii între Washington şi Teheran devine evident că politica mâinii întinse a eşuat.
Problema este că s-a încercat totul cu Iranul - şi bâta şi morcovul - în încercarea de a se pune capăt programului său nuclear. Negocieri şi stimulente care nu au dus la nimic; un război sub acoperire şi o campanie de sabotaje în curs; sancţiuni internaţionale... Totuşi Agenţia Internaţională a Energiei Atomice (AIEA) arată că programul nuclear iranian avansează, fără dubii cu privire a caracterul său militar, dezminţind astfel afirmaţiile Teheranului că ar avea la bază scopuri civile paşnice.
La 31 iulie 2006, Consiliul de Securitate al ONU a cerut Iranului, prin rezoluţia 1696, să înceteze îmbogăţirea uraniului. În anii care au urmat membrii permanenţi ai Consiliului (SUA, Rusia, China, Franţa şi Marea Britanie) plus Germania au avut runde de negoceri cu Iranul. Teheranului i s-a oferit ajutor economic substanţial şi garantarea nevoilor energetice dacă abandonează programul nuclear. La 1 octombrie şeful diplomaţiei europene de atunci, Javier Solana, anunţa la Geneva un acord în baza căruia uraniul pe atunci slab îmbogăţit (la 3,5%) al Iranului, urma să fie transportat într-o terţă ţară pentru a fi îmbogăţit la nivel superior. Părea un progres semnificativ, dar Teheranul a bătut în retragere.
La 17 mai 2010, în încercarea de a debloca situaţia şi a-şi potenţa rolul internaţional, Turcia şi Brazilia, încheiau un acord cu Iranul în termeni similari celui de la Geneva. Scepticismul general cu care a fost primit s-a dovedit justificat. Nu s-a mai auzit nimic de acel acord. Rundele de negocieri decretate de ONU, sancţiunile SUA şi cele mai recente ale UE nu au făcut Iranul să cedeze, pentru că nu vizau interesele vitale ale ţării. Lucru ce ar putea să se schimbe. La 31 decembrie Obama a semnat o lege care penalizează instituţiile financiare care fac tranzacţii cu Banca Centrală a Iranului, principala cale de acces a veniturilor provenite din petrol. Iar săptămâna viitoare UE va discuta aplicarea unui embargo petrolier, la care s-ar putea alătura Japonia şi Coreea de Sud, şi care ar priva Teheranul de 20% din resursele sale.
Războiul sub acoperire al sabotajelor, atribuit SUA şi Israelului şi posibil cu sprijinul Marii Britanii, include practici diverse care merg de la virusul informatic Stuxnet - care în 2010 a făcut inutilizabile o mie de centrifuge de la centrala din Natanz - la asasinarea oamenilor de ştiinţă sau explozii misterioase la instalaţii militare iraniene. Estimările privind când va atinge Iranul capacitatea tehnică de a fabrica arma atomică - care nu este acelaşi lucru cu decizia politică de a o fabrica pe care Iranul nu pare să o fi luat deocamdată - variază. Cei mai alarmişti susţin că în mai puţin de un an.
Dincolo de riscurile pe care le implică, nu este clar dacă un atac militar asupra instalaţiilor nucleare iraniene ar putea fi eficient. Pe de altă parte, centralele se află în buncăre ascunse în munţi, deşi experţii asigură că SUA dispun de capacitatea militară. Israelul a distrus, în 1981, reactorul nuclear de la Osirek din Irakul lui Saddam Hussein, dar în Iran este mai complicat. Israelul (o parte din conducerea sa) crede că un Iran nuclear, condus de un regim care ameninţă să-l radă de pe hartă ar fi o ameninţare existenţială. Nu există consens intern pentru un atac militar, dar presiunea şi tentaţia sunt mari. În orice caz, ar fi de neconceput fără avizul SUA, iar Obama nu pare deocamdată dispus. Pericolul actualei escaladări a tensiunii este să se ajungă în punctul în care Washingtonul să nu mai aibă altă opţiune.
