Ce l-ar putea doborî pe Putin? Prăbuşirea regimului mai probabilă decât o lovitură de stat [Analiză - Foreign Affairs]

În contextul în care războiul de invazie lansat de Vladimir Putin în Ucraina a intrat în cea de-a noua lună făcând nenumărate victime printre civili şi pustiind oraşe din ţara vecină, tot mai mulţi analişti politici internaţionali îşi pun întrebarea ce anume l-ar putea "doborî" pe liderul de la Kremlin, o lovitură de stat, o prăbuşire a regimului sau altceva.

Un material publicat de The Foreign Affaris, afirmă că, în general, discuţiile pe această temă s-au concentrat asupra posibilităţii unei lovituri de stat, sub forma unei insurecţii armate a generalilor ruşi nemulţumiţi sau a unei revolte a celor din interiorul Kremlinului. Totuşi, cu toate că nu sunt imposibile, niciuna dintre acest versiuni nu este în prezent probabilă. Sursa citată susţine că un alt pericol ar fi mult mai plauzibil, şi anume o prăbuşire completă a regimului, pe măsură ce provocările multiple îi copleşesc capacitatea de reacţie şi disfuncţionalităţile îi secătuiesc încrederea în conducerea lui Putin.

Ce l-ar putea doborî pe Putin. Lovitură de stat?

Pierderea unui război este rareori o mişcare inteligentă în carieră. Istoria este plină de dictatori care au lansat ceea ce credeau că vor fi ofensive scurte şi victorioase, dar au fost măturaţi de la putere. Printre exemple se numără Napoleon al III-lea al Franţei, care a înfruntat în mod nechibzuit Prusia lui Otto von Bismarck în 1870, şi generalul argentinian Leopoldo Galtieri, care a sfidat-o pe "Doamna de Fier", prim-ministrul britanic Margaret Thatcher, pentru Insulele Falkland în 1982.

Totuşi, eşecurile de pe front nu îi condamnă întotdeauna pe autocraţi. Politologii Giacomo Chiozza şi Hein Goemans au analizat toate războaiele din 1919 până în 2003 şi au constatat că, deşi înfrângerea militară a crescut şansele ca un dictator să fie înlăturat cu forţa, în jumătate din cazuri, autocraţii au supravieţuit cel puţin un an după încheierea războiului, iar cei care au făcut acest lucru au redevenit destul de siguri pe ei. Saddam Hussein a tiranizat Irakul timp de 12 ani după ce trupele sale au fost înfrânte în Kuweit în 1991.

Puţini dintre liderii arabi care au pierdut războaiele împotriva Israelului au fost înlocuiţi imediat.

Putin nu a pierdut încă, iar trupele ruseşti ar putea reuşi încă să îşi apere o parte din câştigurile teritoriale. Dar războiul a tensionat deja relaţiile lui Putin cu unii din anturajul său. Pentru a salva aparenţele, el a deviat vina pentru invazia sa dezastruoasă asupra liderilor militari şi a ofiţerilor Serviciului Federal de Securitate (FSB) care au fost responsabili de înfiltrarea în Ucraina şi de evaluarea opiniei locale. Opt generali au fost "concediaţi, mutaţi sau puşi pe tuşă" din februarie, iar unul ar fi fost încarcerat.

Între timp, şoimi precum preşedintele cecen Ramzan Kadîrov şi Evgheni Prigojin (care, printre altele, controlează o puternică organizaţie de mercenari) sunt apoplectici în legătură cu eşecurile armatei, pentru care îl acuză pe ministrul Apărării, Serghei Şoigu.

Când Ucraina a ripostat în această toamnă, comentatorii ultranaţionalişti au explodat pe internet, presupunând că îl presează pe Putin să escaladeze. Unii au sugerat că ar putea avea loc o lovitură de stat din partea profesioniştilor de linie dură din armată şi serviciile de securitate.

Cu toate acestea, obstacolele în calea unei astfel de lovituri de stat sunt enorme. Putin a aranjat sistemul cu numeroase piedici pentru a împiedica vreuna. Mai multe agenţii se supraveghează reciproc, de la FSB şi serviciile de informaţii militare (GRU) până la Serviciul Federal de Gardă (FSO) şi Garda Naţională. Departamentul de contrainformaţii militare al FSB - cel mai mare din cadrul serviciului - are agenţi în fiecare unitate militară, staţie navală şi baza aeriană. În cadrul FSB, urmărirea penală frecventă pentru corupţie sau trădare de către propriul departament de securitate internă al FSB a generat o cultură a neîncrederii.

Fie din întâmplare, fie în mod intenţionat, forţele de ordine de top au puţine legături informale între ele sau cu alte persoane din interiorul Kremlinului. Trei cercetători au catalogat recent astfel de legături - legate de afaceri, activităţi de agrement, filantropie şi relaţii de familie - printre cei mai influenţi 100 de ruşi. Aceştia au descoperit că directorul FSB, Alexander Bortnikov, avea legături informale doar cu Putin. Ministrul de Interne, Vladimir Kolokolţev, era şi mai puţin conectat, având legături directe doar cu primarul Moscovei, Serghei Sobianin. Secretarul Consiliului de Securitate, Nikolai Patruşev, şi directorul Gărzii Naţionale, Viktor Zolotov, aveau amândoi reţele relativ rare. Celor care au oameni înarmaţi la comandă le lipseşte încrederea reciprocă pentru a organiza o conspiraţie, iar orice încercare în acest sens ar fi greu de ascuns.

În ceea ce îi priveşte pe Kadîrov şi Prigojin, ideea că pot face presiuni asupra lui Putin sau chiar organiza o lovitură de stat împotriva acestuia este exagerată. Ambii sunt în general nepopulari şi sunt complet dependenţi de preşedinte pentru statutul lor la Kremlin. Amândoi au puţini prieteni - şi mulţi duşmani - în poziţii înalte. Pentru oricare dintre ei, încercarea de a-l înlătura pe Putin ar fi sinucigaşă.

Mai degrabă decât să simtă presiune din partea unor astfel de naţionalişti, Putin îi consideră utili. Apelurile lor de a demola infrastructura civilă a Ucrainei se potrivesc probabil cu propriile sale înclinaţii - iar exprimarea deschisă a opţiunilor extreme îl ajută să măsoare reacţia publicului. Pledând pentru utilizarea armelor nucleare tactice, ei adaugă plauzibilitate ameninţărilor lui Putin.

În acelaşi timp, Putin - întotdeauna cinic în ceea ce priveşte motivele mercenarilor - ştie că atacurile lui Prigojin împotriva lui Şoigu sunt urmarea unui istoric de certuri personale şi de afaceri; Şoigu a anulat contracte de stat valoroase deţinute de firmele lui Prigojin. Şoimii îl influenţează pe Putin prin întărirea propriilor instincte şi, uneori, prin modelarea agendei. Dar ei constituie o ameninţare redusă.

Nici nu există vreo şansă reală de lovitură de stat din partea moderaţilor relativi din cadrul regimului. Cei care încă mai vorbesc cu jurnaliştii - neoficial - sunt deprimaţi şi resemnaţi. Ei se plâng de lipsa de consultare şi de planificare, în timp ce se străduiesc în secret să obţină excluderea membrilor familiilor lor din proiect.

Ce l-ar putea doborî pe Putin. Prăbuşirea regimului?

Deşi o lovitură de stat este puţin probabilă în acest moment, regimul lui Putin este mai vulnerabil ca niciodată la o altă ameninţare: o prăbuşire paralizantă, pe măsură ce crizele care se acumulează copleşesc capacitatea de decizie a Kremlinului. Războiul exacerbează slăbiciunile interne ale sistemului, împingându-l în direcţia colapsului.

Structura de comandă politică pe care Putin a construit-o în ultimii 22 de ani are două defecte cheie. Adesea numit "verticala puterii", sistemul decizional de la Kremlin este mai degrabă o piramidă, toate liniile de autoritate coborând din biroul lui Putin. Aceasta înseamnă că fiecare problemă majoră trebuie să fie rezolvată în cele din urmă la vârf. Bineînţeles, Putin nu decide singur totul. Adesea, el coboară chestiunile de rutină cu un nivel mai jos, unde facţiunile de elită le negociază - sau se luptă - pentru a le rezolva. Observatorii ruşi numesc acest lucru "pilot automat". Dar în cazul priorităţilor înalte - sau atunci când căpeteniile nu se pot pune de acord - Putin intervine pentru a reimpune "controlul manual", adesea cu camerele de televiziune în funcţiune pentru a transmite decizia sa.

Un sistem supracentralizat poate funcţiona în mod tolerabil în perioadele de linişte. Liniile clare de comandă ajută chiar şi în crizele minore. Dar nevoia ca Putin să intervină personal devine un defect grav atunci când problemele sunt complexe şi se dezvoltă rapid.

Centrul este rapid copleşit, ceea ce poate duce la greşeli în cascadă. Pe fondul tensiunilor din timpul războiului, Putin trebuie să se ocupe simultan de răsturnări de situaţie pe câmpul de luptă, conflicte între elite, eşecuri economice, scăderea veniturilor bugetare, nelinişte cu privire la mobilizare şi proteste muncitoreşti. Iar această listă nu va face decât să crească. Pe măsură ce creşte povara, creşte şi pericolul pierderii controlului.

Al doilea punct slab este nevoia lui Putin de a proiecta continuu puterea. La fel ca majoritatea regimurilor autoritare moderne, al său se bazează pe un joc elaborat al încrederii: cei mai mulţi dintre cei care aplică regimul sunt motivaţi de corupţie mai degrabă decât de convingeri, dar acţionează din credinţa că sistemul va supravieţui. Atunci când această încredere dispare, rezultatul nu este o lovitură de stat, ci tergiversarea, inacţiunea şi, în cele din urmă, dezertarea. În căderea din 2014 a preşedintelui ucrainean Viktor Ianukovici, care a determinat confiscarea Crimeei de către Putin, momentul cheie a fost atunci când detaliile de securitate ale lui Ianukovici au dispărut pur şi simplu. Pe măsură ce încrederea în şef s-a evaporat, la fel au făcut şi apărătorii săi.

Pierderea încrederii nu este cu siguranţă inevitabilă. Dar, dacă se întâmplă, cum ar avea loc? Pe măsură ce problemele s-ar intensifica, probabil că s-ar exacerba reciproc. Alte pierderi pe câmpul de luptă ar spori conflictul între facţiunile de la Kremlin, atât în birourile de la Moscova, cât şi pe internet. Protestele legate de mobilizare ar lua probabil amploare pe măsură ce recruţii ar muri pe front, putând fuziona cu demonstraţiile legate de restanţele salariale sau de disponibilizări. Pe măsură ce izbucnesc focare locale, guvernatorii ar putea improviza, încercând să rezolve problemele - ale lor şi ale regiunilor lor. Întreprinderile şi grupurile criminale ar încerca să exploateze distragerea atenţiei de către forţele de ordine. Toate acestea ar duce la scăderea ratingului de aprobare al lui Putin, care se situa la 79% la sfârşitul lunii octombrie. Kremlinul ar putea interzice publicarea unor astfel de ratinguri, dar dacă ar fi aşa, oamenii ar presupune că sprijinul lui Putin a scăzut şi mai mult.

Ce l-ar putea doborî pe Putin. Protestele de stradă?

Protestele restrânse şi localizate nu sunt prea greu de gestionat. Dar pe măsură ce se răspândesc, sarcina devine mai dificilă.

Represiunea violentă stârneşte două reacţii contradictorii: frica şi indignarea. Cea dominantă determină dacă protestele cresc sau se risipesc. Aceasta, la rândul ei, depinde de nivelul de violenţă şi de context. Prea multă forţă într-un anumit context se poate întoarce împotriva sa, stârnind indignarea care copleşeşte frica.

Dictatorul haitian Jean-Claude "Baby Doc" Duvalier a învăţat acest lucru pe pielea lui atunci când poliţia lui a împuşcat trei studenţi neînarmaţi în 1985. O explozie de furie l-a alungat în câteva luni. Dar eşecul de a reprima poate fi, de asemenea, riscant dacă oamenii percep existenţa slăbiciunii. În 1944, câţiva studenţi de la Universitatea San Carlos din Guatemala au cerut înlăturarea decanilor lor. Dictatorul ţării, generalul Jorge Ubico, nu le-a acordat prea multă atenţie până când protestele au luat amploare şi au dus la o grevă generală care l-a forţat să demisioneze.

Pentru a judeca nivelul adecvat de forţă care trebuie folosit este nevoie de o mare îndemânare şi de cunoştinţe locale, iar răspunsul se schimbă uneori rapid. Eficacitatea intimidării depinde, de asemenea, de cazul în care este combinată cu concesii. Dar concesiile pot, de asemenea, să ducă la noi cereri sau, dacă sunt considerate inadecvate, să inflameze şi mai mult situaţia. Iar concesiile, ca şi represiunea, pot veni prea târziu.

Protestele contează nu pentru că ameninţă revoluţia. Revoluţiile destabilizează rareori statele moderne cu forţe de poliţie disciplinate şi resurse suficiente. Ele contează pentru că pot influenţa opinia în cadrul elitei şi al serviciilor de securitate, schimbând aşteptările şi subminând moralul.

Momentul prăbuşirii autoritarismului este imposibil de prezis cu exactitate

Pe fondul unei slăbiri generale a încrederii în Putin, s-ar putea ca o lovitură de stat sau o revoluţie să nu fie nici măcar necesară pentru a-l debarca. El ar putea ajunge să considere că opţiunea sa cea mai sigură este de a prezenta un candidat mai prezentabil la alegerile prezidenţiale din 2024, sau chiar de a împărţi puterea înainte de acest moment.

Desigur, o astfel de manevră ar putea să nu salveze actuala echipă. Gradul de falsificare a buletinelor de vot necesar pentru a alege un favorit al Kremlinului ar putea fi prea mare pentru ca un public mobilizat să îl înghită. Iar operaţiunea ar putea fi subminată de concurenţa dintre facţiunile regimului. Dacă niciuna nu se dovedeşte suficient de puternică pentru a dirija rezultatul, competiţia electorală ar putea sfârşi - dacă nu corect - cel puţin destul de imprevizibil.

Ca şi în cazul prăbuşirii burselor, momentul prăbuşirii autoritarismului este imposibil de prezis cu exactitate. Astfel de regimuri pot părea puternice timp de ani de zile, pentru ca apoi să dispară brusc într-o avalanşă de dezertări. Crizele şi tensiunile care se înmulţesc şi care vin odată cu războiul cresc şansele, dar sfârşitul jocului poate fi declanşat de greşeli aleatorii. Deseori, evenimentele par să se accelereze chiar înainte de prăbuşire, pe măsură ce scăderea încrederii ricoşează în rândul elitei.

Aşa cum filozoful stoic Seneca a spus într-un alt context: "creşterile sunt lente, dar drumul spre ruină este rapid". Când vine sfârşitul, chiar şi observatorii apropiaţi tind să fie surprinşi.