Care a fost cea mai mare afacere a Securităţii în timpul lui Ceauşescu?

Probabil cea mai mare afacere controlată de Securitate, afacere din care au rezultat în final peste un miliard de lei (respectiv zeci de milioane de dolari), a fost contrabanda cu casete video. Într-o ţară transformată de Ceauşescu în închisoare filmele erau poate unica fereastră spre exterior, spre lumea liberă în care se trăia altfel. Neîngrădit.

În timpul regimului comunist din România, nu a existat o afacere clandestină mai amplă, mai profitabilă şi mai reuşită ca aceasta. O afacere privată a Securităţii, destinată îmbogăţirii personale a participanţilor, scriu Liviu Tofan şi Stejărel Olaru într-un articol publicat pe Matca Literara.

Aparentul paradox – afacere privată a Securităţii – se explică relativ simplu. A fost privată pentru că, la prima vedere, a aparţinut unui cetăţean oarecare, un „particular“, cum se spunea. Şi s-a produs în locuinţa lui. O locuinţă ceva mai mare, e drept: o vilă din zona Dorobanţi-Floreasca, aproape de cartierul Primăverii al nomenclaturii comuniste şi la doi paşi de reşedinţa lui Nicolae Ceauşescu. Zona cea mai controlată şi supravegheată de Securitate din toată ţara. Şi tocmai aici, sub nasul lor, afacerea privată a lui Dorel din strada Locotenent Aviator Şerban Petrescu a funcţionat nestingherită ani de zile, producând echivalentul a un milion de dolari pe lună. Cum a fost posibil?

Aşa îi spuneau amicii, Dorel. Pentru ceilalţi era „domnul inginer Teodor Zamfir“. Uneori se recomanda singur, cu mare îndrăzneală şi insolenţă, drept „colonelul Zamfir“. De fapt, nu era nici chiar inginer, nici prea domn şi în niciun caz colonel. În schimb, era multe altele (mai ales Dorel). La bază era un delicvent şi afacerist înnăscut, combinaţie destul de frecvent întâlnită şi predestinată unei existenţe de interlop (sau de politician, în democraţie). Doar că pe vremea aceea nu puteai fi mare interlop şi rămâne simultan în libertate decât cu voie de la Miliţie sau Securitate, respectiv în colaborare cu acestea. Sau chiar sub tutela Securităţii, cum a fost cazul lui Teodor Zamfir, zisul Dorel. În numita vilă, evaluată la peste un milion de lei (în epocă) şi pe care o cumpărase „cu banii jos“, funcţionau neîncetat, zi şi noapte, aproximativ 150 de aparate videorecorder care copiau filme străine. Asta se petrecea la mansardă, în „laborator“, cum îi spunea „patronul“. La demisol, Irina-Margareta Nistor devenea „vocea filmelor“ lucrând de zor la traducerea/dublarea casetelor originale, din engleză şi franceză, în limba română.

Articolul integral poate fi citit aici.