Căi de a depăşi suferinţa: Confruntarea cu moartea unei persoane dragi

Editorul Lesley Walmsley a scris în "C.S. Lewis - Despre durere": "Există o mare durere în suferinţă, în general există sentimentul că nimeni nu înţelege cu adevărat, că altcineva nu a suferit vreodată în acest fel sau în aceeaşi măsură".

A fi om înseamnă să suferi, iar durerea face parte dintr-o categorie de durere aparte. De exemplu, două mame pe care le-am cunoscut au dat accidental maşina cu spatele peste copiii lor mici pe alee, o povară de vinovăţie şi durere pe care nu-mi pot imagina că o pot purta. Alţii dintre noi au jelit un copil pierdut din cauza cancerului, un prieten apropiat sau un frate sau o soră care moare într-un accident teribil sau un părinte a cărui moarte înseamnă că acele scumpe întâlniri telefonice au luat sfârşit.

După cum sugerează Walmsley, cei care trec prin nopţile şi zilele întunecate ale acestei încercări se simt adesea izolaţi. Prietenii grijulii şi membrii familiei pot oferi un confort extraordinar, uneori prin cuvinte frumoase, o îmbrăţişare sau, mai simplu, prin simpla lor prezenţă. Dar vine întotdeauna acel moment, mai ales atunci când rana cumplită este proaspătă, când cei îndureraţi sunt singuri, stând pe o verandă în amurg sau stând în pat noaptea, iar marea lor tristeţe devine un zid impenetrabil de durere.

O tristeţe dincolo de singurătate

În multe cazuri, doliul ne copleşeşte atât de mult încât chiar şi sarcini simple, cum ar fi pregătirea unei cafele sau scrierea unui scurt e-mail capătă o greutate enormă. Ne dăm seama că trebuie să facem eforturi din greu ca să trecem prin acele zile mohorâte, ca să treacă orele, ca şi cum ne-am afunda până la brâu în ape întunecate. Ne trezim epuizaţi, ne culcăm epuizaţi şi, uneori, nici măcar nu ne putem aminti ce am făcut sau ce am spus în ziua respectivă. Lunile de după moartea soţiei mele rămân pentru mine neclare, doar câteva amintiri constituind repere de-a lungul acestei autostrăzi pierdute a timpului.

Totuşi, în realitate, durerea este ceva obişnuit. În magazinele noastre alimentare, pe trotuar sau conducând pe autostradă, există şanse ca în fiecare zi să trecem pe lângă străini care suferă din cauza unei catastrofe sau a unei răni personale. Probabil că nu vom vedea acea durere pe chipul său în comportamentul lor, dar ei sunt acolo, târându-se printr-o realitate care, pentru ei, a devenit brusc aproape insuportabilă.

Dar iată câteva veşti reconfortante. Cei mai mulţi dintre aceşti oameni îşi vor reface vieţile distruse. Vor purta cicatrici de pe urma rănilor, ca oricare adult demn de acest nume, dar încet îşi croiesc drum dincolo de durerea care a trăit atât de mult timp în inimile lor. Iar dacă vor fi întrebaţi, fiecare dintre ei va avea o poveste diferită despre recuperarea lor, cum ar fi modul în care au redescoperit frumuseţea unui răsărit de soare sau râsul unui prieten.

Iată doar două dintre aceste poveşti, spuse de femei care au pierdut un soţ iubit.

"Ken şi cu mine ne cunoşteam de când aveam 11 ani", a spus Linda Meadows, o vecină din Front Royal, Virginia. "Am crescut în acelaşi bloc din Alexandria şi ne-am jucat împreună când eram copii".

Când Ken a fost înrolat în timpul Războiului din Vietnam, s-a întors acasă după tabăra de instrucţie cu o permisie de trei zile şi s-a căsătorit cu Linda, iubita lui din copilărie. Ulterior, el şi-a petrecut timpul în serviciul militar în Germania, unde a plecat şi Linda. În cele din urmă, Ken şi-a lăsat amprenta în lumea asigurărilor, în timp ce Linda a avut diverse slujbe. Convenţiile corporative i-au trimis pe cei doi în locuri precum Hawaii şi Roma.

"Am avut o viaţă minunată împreună", a spus Linda.

După o luptă lungă cu un cancer de piele, mai multe operaţii şi un atac cerebral, Ken s-a prăbuşit acasă într-o seară. Linda a chemat echipa de salvare, iar examinările medicale ulterioare au dezvăluit cheaguri de sânge în plămâni. Cu ajutorul serviciilor de îngrijiri paliative, Linda a avut grijă de el în ultimele sale zile, adesea singură şi epuizată.

Sfârşitul a 52 de ani de prietenie şi căsătorie a determinat-o pe Linda să se întrebe cu îngrijorare cum se va derula viaţa ei de acum încolo.

Ken se ocupase de finanţele lor şi, deşi actele care au urmat după moartea lui se dovedeau adesea descurajatoare - ea a menţionat că cea mai dificilă parte a acestui curs accelerat de finanţe a venit în timp ce avea de-a face cu un angajat nepoliticos al asigurărilor sociale - Ken "avusese grijă să fiu bine".

Cuplul nu a avut copii, iar Linda nu avea fraţi, dar "Îl aveam pe Domnul, biserica mea şi familia lui Ken". Fraţii lui Ken, care locuiesc în apropiere, au ajutat-o, iar "un nepot mă sună aproape în fiecare seară". Implicarea ei în în cadrul bisericii i-a adus un mare confort, iar ea frecventează biblioteca şi merge de trei ori pe săptămână la o sală de sport locală, unde şi-a făcut noi prieteni.

"Încerc să fiu ocupată permanent", a spus ea.

Până şi simpla respiraţie poate fi dificilă

Când Rob Bohning, în vârstă de 46 de ani, a murit după o luptă de trei ani cu cancerul medular tiroidian, i-a lăsat în urmă pe soţia sa, Lori, şi pe cei doi copii adoptaţi, pe atunci în vârstă de 6 şi 9 ani.

"Dacă dicţionarul ar folosi imagini ca definiţii, faţa mea ar fi lângă cuvântul <", a spus Lori despre acea perioadă din viaţa ei.

În timpul acelor ani de luptă şi tratament medical, care au inclus mutarea în New Braunfels, Texas, pentru a fi mai aproape de instituţii medicale mai bune, Lori l-a îngrijit pe soţul ei. După moartea acestuia, ea s-a trezit ocupându-se de aranjamentele funerare, încercând să-şi ajute copiii să facă faţă propriei lor dureri şi păstrându-şi calmul, mai ales în faţa copiilor, făcând eforturi pentru a îndeplini cele mai simple sarcini.

"Pentru că aveam copiii, a trebuit să le fiu un model de suferinţă", a spus ea. "Aş fi putut să-mi trag pătura peste cap şi să-i las să sufere, dar a trebuit să merg în faţa lor. Îmi tot spuneam: 'Fă următorul lucru. Lori, spală-te pe dinţi'. Mi-aş fi dorit ca oamenii să vină şi să mă ajute până şi pentru a respira în locul meu".

În ciuda prognosticului pentru Rob, Lori a crezut până în ultimele clipe că Dumnezeu îl va vindeca.

"A trecut probabil un an până când am acceptat pe deplin faptul că s-a dus pentru totdeauna", a spus ea. "În unele momente, doar respiram. Asta era tot ce aveam. Asta era singura mea speranţă. Am ştiut că era ceva prin care trebuia să trec. Trebuia să păşesc înainte, prin durere".

Vorbind cu Lori la telefon, mi-a amintit de conversaţiile purtate de-a lungul anilor cu alte persoane care au pierdut o persoană dragă în urma morţii: golul teribil din inimă, confruntarea cu emoţiile copiilor devastaţi şi singurătatea care nu va dispărea.

Simţindu-se zdrobită de moartea lui Rob, Lori a cerut ajutor.

Când ne întristăm, primim un dar de compasiune

Lori a găsit ce căuta după ce s-a întâlnit cu un grup de văduve, la o distanţă de o oră de casa ei. Aceste femei au fost o sursă enormă de mângâiere şi sfaturi, iar după doi ani, ea a devenit hotărâtă să înfiinţeze un grup similar în oraşul ei. După cum a relatat Ferree Hardy într-un articol al său:

"Totuşi, ştia că nu putea face acest lucru singură. Aşa că a sunat cu curaj la Stand In the Gap, o slujbă pentru orfani, văduve şi prizonieri din Oklahoma. Când Lori a întrebat cum ar putea iniţia un grup de văduve în oraşul ei, "cafea, prăjituri, conversaţie" a fost ceea ce i s-a spus. I-au sugerat să facă pliante pe care să le afişeze prin oraş, anunţând o întâlnire pentru văduve, cu ziua, locul şi ora pentru "cafea, prăjituri, conversaţie". De asemenea, i-au spus că punctul crucial al întâlnirii ar fi fost să le întrebe pe femei: "De ce aveţi nevoie într-un grup de văduve?".

Şi aşa s-a născut activitatea lui Lori în slujba văduvelor, intitulată "Frumuseţe din cenuşă" (Beauty from Ashes).

Lori şi-a pus inima în a ajuta văduvele atât în New Braunfels, cât şi în alte părţi. Lori, care a devenit consilier de viaţă în domeniul transformării după moartea lui Rob, a scris un curriculum despre doliu, văduvie şi găsirea drumului propriu atunci când totul pare întunecat. De asemenea, oferă pe site-ul ei sfaturi şi încurajări femeilor îndurerate.

"Văduvele mi-au spus adesea: 'Nici măcar nu ştiu cine sunt acum'", a spus ea.

Văduvia înseamnă adesea "a trebui să te redescoperi pe tine însăţi", îmi spune Lori.

Din păcate, grupuri similare pentru văduvi sunt mult mai puţine.

"Este nevoie doar de un singur văduv pentru a le înfiinţa", a spus ea. "'Hei, băieţi, hai să ieşim la o cafea şi să vorbim'".

Lori a menţionat o rudă a cărei soţie a murit şi care se simte extrem de izolată.

Banalele cuvinte "sunt atât de singur încât aş putea muri" sunt atât de reale şi pentru a iniţia un grup este nevoie doar de un singur om care este dispus să facă acest lucru din inimă.

Deşi se adresează văduvelor, programul pe care l-a creat ar putea servi la fel de bine şi bărbaţilor.

Nu mai am inima frântă

Fiţi mereu ocupaţi. Acceptaţi ajutorul atunci când vi se oferă. Aveţi răbdare şi lăsaţi timpul să facă o parte din munca de vindecare. Găsiţi mângâiere şi putere în credinţă. Linda, Lori şi nenumărate alte persoane au descoperit valoarea acestor atuuri pe măsură ce au călătorit prin durere.

Deşi nu o menţionează în mod specific, Lori şi Linda ne oferă şi acest mesaj important: Permiteţi-vă să jeliţi. Unii oameni încearcă să treacă peste această agonie a doliului, să o lase în urmă cât mai repede posibil. Lori a încercat să rămână ocupată în acele prime luni îngrozitoare, "dar Domnul îmi tot spunea să stau liniştită". La fel cum un os rupt are nevoie de odihnă şi de timp pentru a se vindeca, la fel se întâmplă şi în cazul unei pierderi.

În cele din urmă, Lori şi Linda ne spun - din nou implicit - să nu cedăm niciodată disperării totale. Auzim adesea expresia "o lumină la capătul tunelului". După cum ne reamintesc cuvintele şi faptele acestor două femei, speranţa este motorul care ne poartă spre acea lumină.