Autoritarismul modern al Chinei
La inceputul suprimarii protestelor pro-democratice din 1989 din Piata Tiananmen, Beijing, Partidul Comunist Chinez parea falimentat din punct de vedere moral. Chinezii de rand s-au plans amarnic de coruptie si privilegiile speciale rezervate elitei Partidului, si putini credeau in sloganurile socialiste ale partidului, din moment ce oficialii practicau fara rusine capitalismul. Armata, isi pierduse si ea credibilitatea: omorurile din Piata Tiananmen au aratat ca "armata poporului" poate deschide focul chiar asupra oamenilor nevinovati. Economia urbana parea ferecata intr-o carcasa de fier, ineficienta si corupta, apartinand vechiului sistem al "locului de munca". Nimeni din interiorul sau exteriorul Chinei nu vedea sistemul dictatorial al tarii ca pe un model de urmat.
Douazeci de ani mai tarziu, Partidul Comunist Chinez si-a creat o noua popularitate, oferind o crestere economica uimitoare si cultivand un reinviat -- si potential periculos -- nationalism chinez. Succesele materiale ale Chinei, asa cum se vad din linia zgirie-norilor prezente in majoritatea oraselor si in muntii de capital strain acumulati, sugereaza ca prioritatea cea mai mare a guvernului este cresterea economica. Diversitatea socio-economica in crestere din societatea chineza sugereaza ca regimul cauta liberalizarea si poate intr-o buna zi va deschide si usa sistemului politic.
Toate acestea sunt preconceptii gresite. Prioritatea numarul unu a Partidului ramane cea dintotdeauna: mentinerea puterii politice absolute. Cresterea economica nu a relevat nicio schimbare democratica, asa cum staruie sa convinga conducerea. Printr-o adaptare sofisticata a sistemului sau - incluzand echilibrarea pietei pentru a mentine controlul politic -- Partidul Comunist Chinez si-a modernizat autoritarismul pentru a se incadra noilor vremuri.
Partidul a utilizat o strategie sofisticata pentru a mentine controlul asupra populatiei. In timp ce isi dezvolta economia, a pastrat majoritatea bogatiilor in mainile clasei de elita a liderilor de afaceri, multi dintre acestia acceptand conducerea autoritara in schimbul averilor. Departe de a forma o clasa de mijloc care ar putea schimba autoritatea, aceste grupuri au acum motiv sa se alature conducatorilor in inabusirea "instabilitatii". Intre timp, Partidul a alimentat si a format in mod deliberat nationalismul chinez, iar multi oameni din interiorul Chinei se simt acum mandri de modelul de dezvoltare autoritara a guvernului, mai ales datorita faptului ca centralizarea prezenta in model uimeste in circumstante ca acelea ale crizei fianciare.
In ciuda costumelor croite perfect si a diplomatilor binevoitori, Partidul mentine si o unealta cheie pentru asigurarea obedientei populatiei, ce dateaza din era maoista. Aceasta fortificare ideologica opereaza astazi mult mai subtil decat in trecut, insa este inca foarte eficienta. Este o tehnica acoperita - aplicata, de exemplu, prin intermediul telefoanelor confidentiale catre redactorii de stiri, in locul folosirii unor titluri de ziar de prima pagina. Daca in campaniile din era lui Mao Zedong controlul ideologic avea ca scop transformarea societatii si chiar natura umana, in zilele de azi acesta se concentreaza pe problemele politice vitale pentru conducerea Partidului, lasand restul la o parte.
Efectele sale sunt imense. Activitatile Partidului includ cenzura indiscutabila, insa o mare parte din munca determina cultivarea activa a unor concepte pe care guvernul le favorizeaza in media, printre oamenii de afaceri si alti lideri si formatori de opinie din societatea chineza. Aceasta parte categorica a tehnicii de asigurare a supunerii a devenit importanta mai ales in ultimii ani. Multi chinezi inca se plang pe ascuns despre managementul guvernului in economie, mediu si in sistemul politic al tarii. Mai ales in zonele rurale, exista o multime de oameni nemultumiti din cauza coruptiei, a exproprierilor, a exploatarii nemiloase a muncitorilor, din cauza lipsei bunastarii si a existentei represiunilor dure.
Campania de control a mass mediei contracareaza aceste nemultumiri in doua feluri. Primul, Partidul incurajeaza convingerea conform careia liderul central ramane curat, si toate problemele se datoreaza oficialilor locali corupti sau neinformati. Al doilea mod, Partidul pur si simplu distrage atentia cetattenilor. De exemplu, solicitarilor pentru un aer nepoluat, li se arunca in fata cele 52 de medalii olimpice si propaganda masiva vizavi de Jocuri. Proprietarii de case expropriati sunt incurajati sa se ingrijoreze ca Dalai Lama "dezbina Patria-mama".
Metodele Partidului de subminare si diversiune au ajutat la mentinerea controlului intr-o perioada de schimbari rapide, sugerand un model durabil de guvernare autoritara. Chiar mai ingrijorator, guvernul isi transcrie succesul de acasa intr-un succes peste hotare, in care "modelul chinez" de capitalism autoritar castiga teren. Guvernele din Siria pana in Vietnam si-au aratat admiratia.
Aceasta nu ar trebui sa fie o surpriza. Elita autoritata cauta formule pentru mentinerea puterii, crescandu-si in acelasi timp economiile. In tarile sarace, in curs de dezvoltare, cetatenii de rand sunt vulnerabili la aceasta propaganda pe care China o raspandeste prin extinderea sprijinului si investitiilor fara clauze legate de drepturile omului, organizand programe de studiu in China pentru oficialii straini si studenti, deschizand centre culturale precum Institutul Confucius in cadrul universitatilor straine, si oferind acoperire diplomatica regimurilor represive, la Natiunile Unite si oriunde intr-alta parte.
China a intins mana prieteniei multor natiuni, de la regimurile dure - inclusiv Sudan, Burma, Uzbekistan, Coreea de Nord si Zimbabwe, ale caror lideri cauta doar asistenta financiara si protectie la ONU si in cadrul altor organisme internationale - pana la un grup divers de tari in curs de dezvoltare din Asia, America Latina si Africa, care cauta legaturi economice, politice si culturale cu China. Rezultatul acestui efort este dificil de calculat. De exemplu, China scolarizeaza cel putin 1000 de magistrati central asiatici si oficiali ai politiei in fiecare an, dintre care cei mai multi ar putea fi clasificati ca lucrand in intreprinderi anti-democratice. Pe termen lung, Beijing-ul planuieste sa isi extinda programele de studiu pentru oficialii africani. Extinderea peste hotare a programelor de ajutor ale Chinei este dificil de cuantificat, insa Banca Mondiala estimeaza ca China este acum cel mai mare creditor al natiunilor africane.
Modelul chinez, definit de altfel ca o amenintare la adresa valorilor democratice, nu este o forta incredibila. Apelul sau peste hotare va depinde in mare parte de modul in care economia chineza va rezista in fata crizei globale, si de felul in care vor fi percepute schimbarile pe care le-ar putea intampina in tarile in curs de dezvoltare. Inapoi acasa, Partidul este mai infricosat de proprii cetateni mai mult decat realizeaza observatorii externi. Cetatenii chinezi sunt din ce in ce mai constienti de drepturile lor constitutionale -- un fenomen ce nu se potriveste deloc cu autoritarismul. Partidul ar putea castiga afectiunea elitelor straine, insa inca infrunta dizidentii organizatiilor nonguvernamentale locale, ale societatii civile si elementelor media.
De la masacrul din Piata Tiananmen, din 1989, liderii chinezi au modernizat economia tarii, insa si totalitarismul sau. Si deoarece scaparile sistemului sunt la fel de evidente precum mobilitatea sa, provocarea sa la democratie este o criza in adevaratul sens al cuvantului -- cursul evenimentelor ar putea sa se schimbe in orice directie.
