Analiză: Monarhiile, văzute din punct de vedere economic

Instituţiile monarhice par a fi mult mai precaute în ceea ce priveşte datoriile statului.

Partizanii instituţiei monarhice, dar şi contestatarii acesteia, folosesc ca prim argument în dezbateri rolul acestora în cadrul economiilor naţionale şi mondiale. Dacă în timpul monarhiilor stabilitatea economică şi financiară a fost evidentă, ambele sisteme au păcătuit prin… exploatare. Iar monarhii au sfârşit prin a folosi în interes personal privilegiul de monopol. Aşadar, răspunsul la întrebarea „monarhie sau republică” aparţine fiecăruia dintre noi. Istoricii şi analiştii încep însă dezbaterile pe un nou concept care aruncă în ridicol ambele variante: ideea ordinii naturale. Ea presupune recunoaşterea faptului că nu exploatarea, fie monarhică ori democratică, ci proprietatea privată, producţia şi schimbul voluntar constituie sursele ultime ale civilizaţiei umane.

Adevărul este că de-a lungul celei mai mari părţi a istoriei sale, omenirea, în măsura în care s-a aflat sub autoritatea statală, a fost supusă autorităţii monarhice. Au existat câteva excepţii: democraţia ateniană, Roma în timpul perioadei sale republicane până în 31 î.Hr., republicile Veneţiei, Florenţei şi Genovei în perioada renascentistă, cantoanele elveţiene începând din 1291, Provinciile Unite din 1648 până în 1673 şi Anglia lui Cromwell din 1649 până în 1660. Acestea au constituit însă cazuri izolate într-o lume dominată de monarhii şi au reprezentat, cu excepţia Elveţiei, fenomene de scurtă durată.

Republicanism vs Monarhism

O dată cu sfârşitul primului război mondial, omenirea părăseşte în mod real perioada monarhică. Pe parcursul unui secol şi jumătate, începând cu Revoluţia Franceză, Europa a parcurs o transformare fundamentală, ce a prefaţat evoluţii asemănătoare pe întregul glob. Autoritatea monarhică şi regii suverani au fost pretutindeni înlocuiţi de autoritatea democratic – republicană şi de suveranitatea „poporului”.

Primul atac al republicanismului şi al ideii de suveranitate populară asupra principiului monarhic dominant a fost anihilat ca urmare a înfrângerii militare a lui Napoleon şi a revenirii conducerii Bourbonilor în Franţa; iar ca o consecinţă a terorii revoluţionare şi a războaielor napoleoniene, republicanismul a fost discreditat pe scară largă, în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea.

Dreptul la vot – Franţa

Din 1815 până în 1830, dreptul de vot în Franţa era încă strict restricţionat sub conducerea familiei Bourbon, revenită la tron. Dintr-o populaţie de aproximativ 30 de milioane, în Franţa electoratul includea doar pe cei mai mari proprietari – în jur de 100.000, adică mai puţin de o jumătate de procent din populaţia cu vârsta mai mare de 20 de ani. Ca rezultat al Revoluţiei din Iulie din 1830, al abdicării lui Charles al X-lea şi al încoronării lui Louis Philippe, ducele de Orleans, numărul votanţilor a sporit la aproximativ 200.000. Mişcările revoluţionare de la 1848 au avut ca rezultat o reorientare a Franţei către republicanism, cu introducerea sufragiului universal şi restricţionat pentru toţi cetăţenii de sex masculin, de peste 23 de ani. Napoleon al III-lea a fost astfel ales de aproape 5,5 milioane de voturi dintr-un electorat ce însuma mai mult de 8 milioane.

Regatul Unit al Marii Britanii

În Marea Britanie, după 1815, electoratul era compus din circa 500.000 de proprietari avuţi (ce reprezentau aproape 4% din populaţia de peste 20 de ani). Reforma electorală (Reform Bill) a redus cerinţele legate de proprietate şi a extins dreptul de vot la aproape 800.000. Următoarea extindere, de la aproape un milion la două milioane, a fost consecinţa celei de a doua reforme electorale (Reform Bill) din 1867. În 1884 are loc o nouă relaxare a restricţiilor referitoare la avuţie, iar electoratul sporeşte până la aproximativ şase milioane, aproape o treime din populaţia de peste 20 de ani şi mai mult de trei sferturi din întreaga populaţie masculină adultă.

Germania

În Prusia, ca fiind cel mai important stat german independent din cele 39 recunoscute după Congresul de la Viena, democratizarea a debutat cu Revoluţia din 1848 şi Constituţia din 1850. Camera inferioară a Parlamentului prusac a fost aleasă, din acel moment, prin sufragiu universal al populaţiei masculine. Cu toate acestea, până în 1918, electoratul a rămas stratificat în trei categorii cu puteri electorale diferite. De pildă, cei mai bogaţi indivizi – care contribuiau cu o treime din toate taxele – au ales o treime din membrii Camerei inferioare. În 1867 s-a constituit Confederaţia Nord-Germană, ce includea Prusia şi alte 21 de state germane. Constituţia sa oferea drept de vot universal nerestricţionat întregii populaţii masculine cu vârsta mai mare de 25 de ani. În 1871, după victoria asupra lui Napoleon al III-lea, Constituţia Confederaţiei Nord-Germane a fost adoptată în linii mari de nou-fondatul Imperiu German. Dintr-o populaţie totală de circa 35 de milioane, aproape 8 milioane, adică aproximativ o treime din populaţia de peste 20 de ani, au ales primul Reichstag german.

Italia

După unificarea politică a Italiei în 1861 sub conducerea Regatului Sardiniei şi Piemontului, dreptul de vot a fost acordat doar unui număr de 500.000 de indivizi dintr-o populaţie de circa 25 de milioane, adică aproximativ 3,5% din populaţia de peste 20 de ani. În 1882, cerinţele legate de proprietate au fost relaxate, iar vârsta minimă de votare a fost micşorată de la 25 la 21 de ani. În consecinţă, electoratul italian a crescut la mai mult de două milioane. În 1913 au fost introduse dreptul de vot nerestricţionat şi aproape universal pentru toată populaţia masculină de peste 30 de ani şi un sufragiu cu restricţii minime pentru populaţia de sex masculin de peste 21 de ani, ceea ce a sporit numărul votanţilor italieni la mai mult de opt milioane – mai mult de 40% din populaţia de peste 20 de ani.

Imperiul Habsburgic

În Austria, sufragiul masculin limitat şi neuniform a fost introdus în 1873. Electoratul, compus din patru clase cu puteri de vot inegale, totaliza 1,2 milioane de votanţi dintr-o populaţie de aproape 20 de milioane, adică 10% din populaţia de peste 20 de ani. În 1867, cea de-a cincea clasă a fost adăugată. Patruzeci de ani mai târziu, acest sistem a fost abolit şi s-a optat pentru sufragiul populaţiei masculine de peste 20 de ani, universal şi egal, ceea ce a sporit numărul votanţilor la aproape şase milioane (40% de procente din populaţia de peste 20 de ani).

Imperiul Ţarist

În Rusia au fost alese, începând din 1864, consilii locale şi districtuale, iar în 1905, ca efect secundar al pierderii războiului împotriva Japoniei, a fost creat un Parlament – Duma – ales prin sufragiu masculin aproape universal, cu toate că indirect şi inegal. În ceea ce priveşte puterile mai mici ale Europei, sufragiul masculin egal, universal sau aproape universal, exista în Elveţia din 1848, şi a fost adoptat între 1890 şi 1910 în Belgia, Olanda, Norvegia, Suedia, Spania, Grecia, Bulgaria, Serbia şi Turcia.

Primul şoc antimonarhic

În pofida subminării crescânde, principiul monarhic a fost dominant până la tragicele evenimente ale primului război mondial. Doar două republici existau în Europa înainte de 1914: Franţa şi Elveţia; iar dintre toate monarhiile europene dominante, doar Marea Britanie putea fi încadrată în categoria sistemului parlamentar, adică acela în care puterea supremă era investită într-un parlament ales. Patru ani mai târziu, după ce Statele Unite (în care principiul democratic presupus în noţiunea de republică triumfase doar recent, ca urmare a distrugerii Confederaţiei secesioniste de către statul federal) se implicaseră în războiul din Europa şi deciseseră în mod hotărâtor rezultatul acestuia, toate monarhiile au dispărut, iar Europa s-a orientat către republicanismul democratic.

În Europa, familiile învinse Romanov, Hohenzollern şi Habsburg au fost silite să abdice sau să renunţe la tron, iar Rusia, Germania şi Austria au devenit republici democratice, cu sufragiu universal – masculin şi feminin – şi conduceri parlamentare. În mod asemănător, toate statele succesoare nou-create, cu singura excepţie a Iugoslaviei (Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria şi Cehoslovacia) au adoptat constituţii republican-democratice. În Turcia şi Grecia, monarhiile au fost răsturnate. Chiar şi acolo unde monarhiile s-au menţinut formal, ca în Marea Britanie, Italia, Spania, Belgia, Olanda şi ţările scandinave, monarhii nu au mai exercitat nici o putere de conducere. A fost introdus sufragiul universal pentru populaţia adultă, iar toată puterea statală a fost investită în parlamente şi în funcţionarii „publici

Despre taxe şi impozite

Fără îndoială, mărimea taxelor impuse societăţii civile a crescut în perioada monarhică. Cu toate acestea, de-a lungul întregii perioade, proporţia veniturilor statale a rămas remarcabil de stabilă şi scăzută. De altfel, sumele intrate în sistemul public a crescut, cel mai probabil, începând din secolul al XI-lea, pe tot cuprinsul Europei, însă nu s-a reuşit vreodată să se „extragă” mai mult de 5%-8% din venitul naţional.

Pe de altă parte, până către mijlocul secolului al XIX-lea, dintre toate ţările vest-europene doar Marea Britanie, de exemplu, practica începând din 1843 un impozit pe venit. În Franţa s-a introdus, pentru prima dată, o formă de impozit pe venit în 1873, în Italia în 1877, Norvegia – 1892, Olanda – 1894, Austria – 1898, Suedia – 1903, SUA – 1913, Elveţia – 1916, Danemarca şi Finlanda în 1917, Irlanda şi Belgia în 1922, iar Germania în 1924. Cu toate acestea, chiar în momentul izbucnirii primului război mondial, cheltuielile totale ale statului ca procent în Produsul Intern Brut (PIB) nu depăşeau, de regulă, 10% şi doar rar, cum a fost cazul Germaniei, treceau de 15%.

La polul opus, o dată cu debutul erei republicanismului democratic, cheltuielile guvernamentale totale ca procent în PIB au crescut, ca regulă generală, de la 20% la 30% de-a lungul anilor 1920 şi 1930, astfel încât la mijlocul anilor ’70 au atins, în general, 50%.

Angajaţii de la stat

De asemenea, nu este nici o îndoială asupra faptului că angajarea forţei de muncă de către stat a sporit în timpul perioadei monarhice, însă, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, aceasta rar a depăşit 3% din forţa de muncă totală. Spre deosebire de aceasta, către mijlocul anilor ’70, angajarea în sectorul de stat a depăşit, în general, 15% din forţa de muncă totală.

Ameninţarea inflaţiei

De-a lungul guvernării monarhice, cu o monedă-marfă în mare parte liberă de controlul guvernamental, „nivelul” preţurilor în general a scăzut şi puterea de cumpărare a crescut, cu excepţia perioadelor de război ori a noilor descoperiri aurifere. Diferiţi indici ai preţurilor pentru Anglia, de exemplu, indică faptul că preţurile erau considerabil mai mici în 1760 decât fuseseră cu o sută de ani înainte; iar în 1860 ele erau mai mici decât în 1760. Conectate prin etalonul internaţional aur, în celelalte ţări evoluţia a fost similară. Într-un contrast evident, pe durata conducerii democratic-republicane, în condiţiile unui centru financiar mondial ce şi-a modificat sediul, trecând din Marea Britanie în SUA, o tendinţă cu totul nouă a apărut. De exemplu, la puţin timp după primul război mondial, în 1921, la scurt timp după încheierea primului război mondial, în SUA indicele preţurilor bunurilor de consum tranzacţionate angro s-a menţinut la 113. După al doilea război mondial, în 1948, a crescut la 185. În 1971 a fost de 255, a atins valoarea de 658 în 1981, pentru că în 1991 să fie de aproape 1.000. Doar pe parcursul a doua decenii de monedă fiduciară nepreschimbabilă, indicele preţurilor de consum din Statele Unite a crescut de la 40 în 1971 la 136 în 1991; în Marea Britanie acesta a urcat (explodat) de la 24 la 157, în Franţa de la 30 la 137, iar în Germania de la 56 la 116.

În mod similar, pe durata a mai mult de şapte decenii, din 1845 până la sfârşitul primului război mondial în 1918, masa monetară în Marea Britanie a crescut de aproximativ şase ori, în timp ce în Statele Unite, tot pe parcursul a şaptezeci de ani, dar din 1918 până în 1991, masa monetară a crescut de mai mult de 64 de ori.

Pe lângă impozitare şi inflaţie, pentru finanţarea cheltuielilor sale curente, statul poate recurge la datorii. Este incontestabil faptul că, aşa cum s-a întâmplat în cazul impozitării şi inflaţiei, datoria guvernamentală a sporit de-a lungul perioadei monarhice. Cu toate acestea şi în conformitate cu predicţiile teoretice, monarhii au arătat o moderaţie şi o prevedere considerabil superioare celor ale administratorilor democrat-republicani.

Datoriile suverane, nimic nou sub soare

Datoriile statului reprezentau, în perioada monarhică, în ultimă instanţă, cheltuieli angajate pe timp de război. În timp ce datoria totală a avut, în timp, o tendinţă ascendentă, cel puţin pe timp de pace, monarhii şi-au redus, în mod caracteristic, datoriile. Exemplu britanic este cât se poate de reprezentativ. Pe parcursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, datoria statului a crescut: ea a fost de 76 milioane de lire în 1748, după Războiul cu Spania, de 127 milioane în 1763, după Războiul de şapte ani; de 232 milioane în 1783, după Războiul American de Independenţă, şi de 900 milioane în 1815, după Războaiele napoleoniene. Cu toate acestea, în fiecare interval de timp de pace – 1727-1739, 1748-1756 şi 1762-1775 – datoria totală în realitate a scăzut. Din 1815 şi până în 1914, datoria naţională britanică s-a redus de la un nivel de 900 de milioane până la 700 de milioane lire. Într-un contrast izbitor, o dată cu debutul perioadei democratic-republicane, datoria britanică doar a sporit, atât pe timp de război cât şi pe timp de pace. În 1920, aceasta era de 7,9 miliarde lire, în 1938 de 8,3 miliarde, în 1945 de 22,4 miliarde, în 1970 de 34 miliarde şi, din acel moment, a urcat la mai mult de 190 miliarde, în 1987. În mod asemănător, datoria Guvernului federal american a crescut pe timp de război şi de pace: după primul război mondial, în 1919, a fost de circa 25 miliarde dolari; în 1940, de 43 de miliarde, iar după al doilea război mondial, în 1946, s-a menţinut la nivelul de aproximativ 270 de miliarde. În 1970, creşte la 370 de miliarde, iar din 1971, sub un regim al banilor pur fiduciari, pur si simplu a explodat: în 1979, a fost de circa 840 de miliarde, în 1985, mai mult de 1,8 bilioane. În 1988, datoria totală a atins aproape 2,5 bilioane, în 1992 a depăşit 3 bilioane, pentru că în prezent să se menţină la un nivel de aproximativ 6 bilioane dolari.

Varianta românească a regalităţii mondiale

În ultimii ani s-a vorbit foarte mult de beneficiile aduse de actuala Casa Regală a României cu descendenţă germană şi mai puţin de vechile instituţii „monarhice” ale principatelor româneşti. De exemplu, prima perioadă de dezvoltare „modernă” a unui stat românesc este asociată domnitorului Alexandru cel Bun. Modelul socio-politic şi economic a fost preluat ulterior de Mircea cel Bătrân şi apoi Ştefan cel Mare. Mihai Viteazul, prin campania de unire a principatelor române a reuşit să ridice „ştacheta”, iar un exemplu pozitiv în acest sens este reprezentat de familia Brâncoveanu. Apoi, mulţi istorici disociază în totalitate reformele iniţiate sau propuse de Al. Ioan Cuza de cele ale Regelui Carol I. Totuşi, trebuie spus că bazele unei monede naţionale puternice, ale unui sistem bancar modern au fost puse de Cuza şi continuate de Carol I. Industria românească nu a apărut din senin după 1865, dar chiar şi numai aşa se poate constata o anumită calitate a actului de guvernare propus de Carol I. Regele a înţeles rapid care sunt priorităţile de dezvoltare ale României şi a acţionat ca atare, preluând proiectele de valoare din guvernările anterioare. Regele Ferdinand a fost continuatorul politicilor promovate, astfel că în perioada interbelică (până la criza din 1929) venitul naţional pe cap de locuitor ajunsese la 76 de dolari, de 20 de ori mai mult decât înainte de 1848. E adevărat, insuficient dacă ne gândim că în Anglia, venitul naţional pe cap de locuitor era de 370 de dolari, în Germania de 330 de dolari.

De asemenea, la o populaţie de 17,6 milioane de locuitori, existau 538 de întreprinderi metalurgice, 825 pentru prelucrarea lemnului şi 840 din industria alimentară, iar exporturile erau de şase ori mai mari decât importurile. Aproape jumătate din numărul întreprinderilor româneşti aveau până la cinci angajaţi. Întreprinderile de peste 500 de muncitori nu depăşeau 12%. Aceste lucruri nu permiteau însă realizarea unei producţii care să satisfacă altfel decât parţial piaţa internă. Tot în acea perioadă, în România a fost introdusă practica încheierii contractelor de muncă.