Am fost şi la Depeche Mode

Am fost şi la Depeche Mode. Au venit oameni de toate felurile şi de toate vârstele. Sub 20 de ani, peste 20, peste 30, peste 40, cred că am văzut şi peste 50. Foarte bine, că doar e o formă de cultură. Însă, Depeche Mode cântă synth-pop. Muzică pop bazată destul de mult pe sintetizatoare, adică. Iar muzica pop ne spune singură ce este: melodii cu niveluri de popularitate „ca bulele de săpun, fac poc”. Synth pop-ul a adus puţină originalitate în lumea videoclipurilor de la televizor şi a topurilor de la radio.

Depeche Mode ştiu cine sunt şi ce fac. Decorul era puţin uşchit, dar nu foarte mult. Pe trei afişaje, simultan, era redat ce filma una dintre cele minim trei camere video de pe stadion. Solistul era îmbrăcat puţin retro şi puţin „non-conformist”. Jocul de scenă era ca de show, dar nu se sărea nici o limită, ba chiar nici nu se apropia cineva de vreuna.

Sonorizarea era impecabilă, se auzea şi foarte bine şi foarte tare, oriunde. Vibrau pantalonii pe mine, la propriu. Am auzit, totuşi, un bârâit specific boxelor de bass date prea tare, o singură dată.

Jocul de lumini era sincronizat chiar bine cu melodiile.

Totul făcut cât să fie călduţ, dar totuşi gardul să fie puţin sărit. În acelaşi timp, spectacolul se putea defini drept complet civilizat.

Până aici, nimic de reproşat. Există un public, foarte numeros în lumea largă, care vrea exact atât non-conformism. Puţin şi strict controlat.

Cei prezenţi acolo, însă, se comportau de parcă era concert Iron Maiden. Sau Marilyn Manson. Sau Sepultura. Bun, era de aşteptat ca cei de la gazonul A, deci jumătatea apropiată de scenă, să ştie versurile de la Enjoy The Silence şi să fredoneze chiar şi înainte ca Dave Gahan, solistul, să întoarcă microfonul spre mulţime. Era de aşteptat şi să îi văd pe toţi ridicând mâinile (şi uneori, iubitele) în aer.

Dacă tot încercăm să imităm stilul de viaţă din Vest, în speranţa că poate se va lua, ca la electrizarea prin influenţă, şi avuţia, atunci la acest capitol putem sta liniştiţi. Această trăsătură, cel puţin, o avem.

Dar parcă nu mă aşteptam să ţopăie când au început notele definitorii ale melodiei Personal Jesus. De parcă eram la un concert Rammstein. Se simţea o sete de manifestare fizică. Şi fix la melodia cea mai cunoscută – printre primele piese interpretate a fost şi Black Celebration, o melodie destul de energică, dar acolo oamenii încă nu-şi găsiseră locurile, nu îşi luaseră încă sucul sau berea - m-aş fi aşteptat să o recunoască de la primele note şi să se manifeste ca atare, mai ales cei de vărsta a doua. Măcar să ţipe, cum e „regulamentar” la un concert.

Nimic. De ce? Pentru că nu era o piesă cunoscută!

Sigur, se poate spune că acest tip de comportament, să mergi la un concert fără să ştii prea bine ce cântă respectivii, dar să o iei razna când auzi una-două piese pe care le-ai mai auzit la radio sau de la TV, nu este specific românesc, ci se regăseşte oriunde în lume.

Dacă tot încercăm să imităm stilul de viaţă din Vest, în speranţa că poate se va lua, ca la electrizarea prin influenţă, şi avuţia, atunci la acest capitol putem sta liniştiţi. Această trăsătură, cel puţin, o avem.