Agricultura şi zonele rurale din Balcanii de Vest: radiografia stării de sănătate

Agricultura este un sector crucial al economiei în Balcanii de Vest, pe cât de important pe atât de neglijat în anii tranziţiei. Terenul este o resursă fundamentală pentru regiune şi prin urmare politica agricolă şi dezvoltarea rurală reprezintă provocări decisive, se arată într-o amplă analiză publicată miercuri de portalul Osservatorio sui Balcani.

Balcanii înseamnă teritorii fragmentate, unde oraşele care privesc spre Europa alternează cu zone rurale uitate, marcate de marginalizare, migraţie, comunităţi lăsate în voia sorţii şi oportunităţi pierdute. Rural este încă în mare măsură sinonim cu înapoiere, sărăcie şi dependenţă exclusivă de sectorul agricol.

Terenurile şi agricultura sunt încă factori economici importanţi în Balcanii de Vest, cu un raport între suprafaţa agricolă şi teritoriul diferitelor ţări ce variază între 23% în Croaţia (suprafaţa agricolă folosită) şi 66% în Serbia. În UE, suprafaţa agricolă folosită reprezintă aproximativ 40% din teritoriu.

Abandonarea terenurilor agricole şi nefolosirea lor se numără printre consecinţele cele mai frecvente în transformarea sectorului primar al ţărilor în tranziţie, fie din cauza migraţiei consistente spre centrele urbane, fie din cauza parcelării terenurilor, ca urmare a procesului de decolectivizare. Ţările care au cele mai acute forme de abandonare şi nefolosire a terenurilor agricole sunt Albania, Bosnia şi Kosovo - Albania din cauza unui proces de redistribuire a terenurilor deosebit de complex, a unei grave nesiguranţe care a limitat dezvoltarea unei pieţe funciare şi a îndepărtat potenţialii investitori, iar în Bosnia şi Kosovo, din cauza deplasării forţate a unor întregi comunităţi, care a dus la o ocupare ilegală şi o nerevenire a celor plecaţi, în special în zonele mai marginale.

În anii tranziţiei, sectorul agricol din Balcanii de Vest a cunoscut o etapă prelungită de declin, în care nu şi-a îndeplinit obiectivele comerciale şi a desfăşurat în principal o funcţie socială, pe care o mai are încă la 20 de ani de la destrămarea Iugoslaviei şi căderea regimului din Albania.

Şi astăzi există un număr mare de ferme agricole orientate spre subzistenţă sau semi-subzistenţă. Se poate spune că există o structură dublă, în care micile unităţi familiale coexistă cu întreprinderi comerciale moderne. Acest proces se reflectă asupra dimensiunii medii a fermelor agricole: sub 2 hectare în Albania, Kosovo şi Macedonia, 3 hectare în Croaţia şi între 3 şi 4 hectare în alte ţări.

În UE, unde ferma medie este de aproape 13 hectare, diferenţele principale trebuie căutate în numărul de ferme care depăşesc 10 de hectare, 20% în UE faţă de 6% în Serbia şi 5% în Croaţia şi Muntenegru, dar mai ales în suprafaţa agricolă utilizată de întreprinderile cu peste 10 hectare: 85% în UE, comparativ cu 52% în Croaţia, 41% în Muntenegru şi 25% în Serbia.

Dacă în UE sectorul primar reprezintă 0,8% din PIB şi foloseşte sub 6% din forţa de muncă, situaţia din Balcanii de Vest arată diferit: în Albania, sectorul primar reprezintă 18,5% din PIB şi 57% din forţa de muncă, în Bosnia-Herţegovina 9,1% din PIB şi 20,6% din forţa de muncă, în Croaţia 6,4% din PIB şi 13,2% din forţa de muncă, în Macedonia 10,8% din PIB şi 18,2% din forţa de muncă, în Muntenegru 7,5% din PIB şi 28% din forţa de muncă, în Serbia 12% din PIB şi 21,4% din forţa de muncă.

În sud-estul european, producătorii agricoli nu au fost stimulaţi să se modernizeze, să se specializeze şi să facă mai competitive sistemele productive iar sectorul, pe termen lung, nu a fost capabil să atragă investiţii semnificative.

Cerealele sunt cultura principală şi ocupă o cotă importantă din suprafaţa de teren arabil: circa 40% în Albania, aproape 50% în Kosovo, peste 50% în Bosnia-Herţegovina, peste 60% în Croaţia, Macedonia şi Serbia. Numai în Muntenegru, unde cartofii şi culturile de legume depăşesc, respectiv 30% şi 20% în termeni de suprafaţă însămânţată, cerealele ocupă o poziţie relativ mai puţin importantă (20%). Alături de cereale, principalele culturi sunt cele horticole, peste 10% din zonă în Macedonia şi Bosnia, şi culturile industriale (oleaginoase şi sfeclă de zahăr), care depăşesc 10% în Croaţia şi Serbia. Fructele ocupă 26% din producţie în Croaţia, 19% în Albania, 16% în Serbia şi 12% în Macedonia.

Sectorul zootehnic prezintă şi el deficienţe semnificative în termeni de legislaţie, respectare deplină a standardelor sanitare şi introducerea de sisteme de identificare şi înregistrare. În ansamblu, este dominat de producţia de carne de vită şi lapte. Serbia (36%), Croaţia (26%) şi Macedonia (16%) au o producţie importantă de carne de porc, în timp ce Albania, şi într-o măsură mai mică Bosnia-Herţegovina, Kosovo şi Muntenegru, se caracterizează prin producţii de ovine şi caprine.

Contribuţia materiilor prime şi produselor prelucrate la import şi export constituie elemente importante în analiza evoluţiei sectorului agricol. Cu cât importurile de produse transformate şi exporturile de materii prime sunt mai mari, cu atât mai puţin solid este sectorul unei ţări. Dimpotrivă, a exporta materiale prelucrate şi a importa materii prime este adesea un simptom al unui sector sănătos şi capabil să internalizeze o bună parte din valoarea adăugată în procesul de transformare a unui produs. Din acest punct de vedere, majoritatea sectoarelor arată slăbiciuni structurale şi o slabă capacitate de a reţine în interior valoarea adăugată.

Schimburile comerciale sunt în continuă creştere atât la nivel regional cât şi internaţional, UE fiind primul partener comercial. Serbia este singura ţară care prezintă un echilibru pozitiv între importurile şi exporturile din domeniul agroalimentar. Acesta acoperă mai puţin de 10% din importuri numai în Croaţia şi Serbia şi se apropie sau depăşeşte 15% în toate celelalte ţări. Ponderea exporturilor tinde în schimb să se apropie de 10%, cu excepţia Serbiei (18%), Albaniei (6,6%) şi Bosniei (6,3%).

În zonele rurale, sărăciei extinse i se adaugă lipsa infrastructurii, serviciilor publice (socio-sanitare şi educative) şi a oportunităţilor de muncă. În acest context, a crescut fenomenul migraţiei în special în rândul populaţiei celei mai tinere, fie spre zonele urbane fie spre alte ţări. Hemoragia de capital uman riscă să facă ireversibil declinul şi depopularea nu numai în zonele cele mai periferice şi satele mai mici, ci şi în cele urbane mijlocii, care adesea sunt centre nevralgice în asigurarea unor importante servicii de bază. Există totodată riscul pierderii unor tradiţii şi aptitudini ce sunt rodul unor secole de interacţiune şi adaptare reciprocă între om şi teritoriu.

Cu toate acestea, în Balcanii de Vest 46% din populaţie este rurală, comparativ cu 36% în Europa de Sud.