6 iulie: Ziua de naştere a lui Dalai Lama şi 100 de ani de la proclamarea independenţei Tibetului

Pe 6 iulie este ziua de naştere a lui Dalai Lama, liderul religios al budiştilor tibetani. Festivitatea care este celebrată în fiecare an de o mulţime de participanţi din diaspora tibetană, în acest an are o conotaţie deosebită: organizaţia Human Rights Watch a publicat recent un raport îngrijorător cu privire la distrugerea sistematică a satelor din Tibet în detrimentul populaţiei rurale - guvernul chinez a mărit supravegherea şi represiunea politică în mediul rural şi în oraşe – şi tot în acest an se împlinesc 100 de ani de la proclamarea independenţei Tibetului (1913).

Moartea satelor tibetane

Începând din anul 2006, guvernul chinez desfăşoară o campanie numită ’Construirea de noi sate socialiste’ , care prevede instalarea forţată a sute de mii de tibetani în sate construite în conformitate cu standardele guvernamentale şi de unde nu pot să plece. Satele tibetane, locuite de secole, au fost rase de pe suprafaţa pământului, forţând populaţia să se deplaseze la câteva sute de metri în casele nou construite.

Satele socialiste sunt rezultatul unei planificări autoritare. Ele sunt oraşe dormitor, construite din beton şi metal, casele fiind plasate una după alta şi aranjate pe drumuri paralele. Noua amplasare este esenţială pentru controlul autorităţilor asupra populaţiei. Este o măsură tragică pentru populaţia tibetană, care nu are nicio şansă să se întoarcă la fostul stil de viaţă, deoarece vechile sate au fost distruse total.

Cum este imposibil pentru jurnalişti şi cercetători să călătorească în aceste locuri, Human Rights Watch a folosit imagini prin satelit pentru a compara diferenţa între situaţia anterioară şi cea ulterioară distrugerii satelor. Fotografiile sunt impresionante: schimbarea este totală. Mai mult, acest proces nu este încă finalizat şi potrivit autorităţilor chineze, încă un milion de tibetani vor fi transferaţi până în 2014, dintre care 130.000 sunt nomazi. Chiar şi nomazii tibetani, de fapt, au suferit o soartă la fel de devastatoare: deja 300.000 dintre ei au fost obligaţi să se stabilească cu forţa în satele socialiste. Tibetanii naomazi care au fost deja forţaţi să devină sedentari au devenit extrem de săraci. În plus, mulţi dintre ei refuză să se mute în satele noi şi preferă să meargă în centrele urbane, unde riscul de excluziune socială este foarte mare.

Guvernul chinez a trimis 20.000 de oficiali de partid în zonele rurale şi i-a împărţit în grupuri de câte 5 persoane în fiecare sat. Acest lucru va costa statul 227 milioane de dolari pe an, aproximativ un sfert din întregul buget al Regiunii Autonome Tibet. Ca să nu mai vorbim de construirea satelor socialiste, care a costat 1 miliard şi jumătate de dolari.

Potrivit mărturiilor adunate de Human Rights Watch, tibetanii din câmpii au fost catalogaţi în funcţie de gândirea lor politică în trei categorii principale: cei care susţin sistemul, cei care sunt de partea lui Dalai Lama şi cei care rezistă în mod deschis politicilor chineze. Mulţi dintre cei clasificaţi în al treilea grup sunt transferaţi în centre speciale de "re-educare", pentru perioade prelungite unde sunt obligaţi să înveţe pe de rost propagandă comunistă.

Propaganda chineză încearcă să ascundă aceste contradicţii cu nume şi sloganuri fermecătoare. Construirea de sate socialiste, de exemplu, a fost însoţită de motto-ul "consolidăm bazele în beneficiul maselor". Dar cine poate beneficia de distrugerea totală a stilului lor de viaţă şi a tradiţiilor tibetane? Nici măcar tibetanii informatori, numiţi "porci" nu obţin un avantaj real. Desigur, există persoane corupte care au beneficii mici, aceste beneficii fiind însă limitate.

Capitala Lhasa eliminată de UNESCO de pe lista Patrimoniului Mondial

Cooptarea, controlul şi represiunea sunt bazele distrugerii memoriei colective, deoarece un duşman care nu-şi cunoaşte propria istorie este mai puţin periculos. Autoritarismul sufocant al statului în mediul rural tibetan este la fel de crâncen ca şi represiunea din centrele urbane. În acest an, guvernul chinez a făcut un pas înainte în această direcţie şi a lansat un nou plan de securitate aşa-numit "gryd system": vor activa încă 600 de secţii de poliţie şi oraşele vor fi consolidate în continuare cu alte camere video.

Sophie Richardson, responsabil pentru China la Human Rights Watch, declară: acesta este un sistem orwellian.

Unii analişti spun că acest terorism efectuat de stat vine ca o reacţie la protestele din primăvara anului 2008. Un cuvânt cheie pentru a justifica această stare de agresiune este "menţinerea stabilităţii sociale", aceste cuvinte mascând violenţa şi represiunea.

O maschează atât de mult, încât stabilitatea este conservată chiar în sunet de buldozere. Nu trece neobservată nici măcar capitala legendară a Tibetului. Situaţia este foarte gravă în Lhasa, de ani de zile se demontează centrul oraşului vechi. Oraşul este considerat o mandala, un oraş sacru pentru tibetani. În centrul oraşului Lhasa se află templul Jokhang, iar în jurul acestuia exista un bazar istoric. Astăzi, bazarul a fost transformat într-un centru comercial cu mai multe etaje, iar mai multe case din piatră şi lemn ale cetăţii au fost demontate pentru a face loc unor noi locuinţe. A fost distrus atât de mult oraşul Lhasa încât astăzi UNESCO l-a eliminat de pe lista Patrimoniului Mondial.

Această distrugere a fost documentată de un blog (highpeakspureearth.com), care a demonstrat cu numeroase fotografii, atât modificările făcute capitalei cât şi manifestaţiile tibetanilor care protestează paşnic mergând pe jos în jurul oraşului vechi implementând ritualul de "circumambulation."

Distrugerea a fost însoţită de un control al securităţii omniprezente. În plus, faţă de planul "gryd system", China a crescut, de asemenea, controlul în afacerile interne ale mănăstirilor, astfel încât au ajuns la gestionarea lor directă. Mănăstirile sunt locuri unde încă se mai păstrează cunoştinţele despre cultura tibetană. Călugării şi călugăriţele sunt, astfel, foarte conştienţi de opresiune sistematică şi cruntă la care sunt supuşi. Acesta este unul dintre motivele protestelor extraordinare prin alte căi: din anul 2009 s-au sinucis prin autoincendiere 120 de tibetani. Aceste măsuri extreme nu sunt parte dintr-un pur individualism, ci se încadrează într-o aşa-numita "politică de autoincendiere”. Autoincendierile, de fapt, pot fi considerate ca acte politice, tactici de rezistenţă, atentate sinucigaşe non-violente.

Motivele Chinei

Liderii comunişti au aplicat lecţiile Uniunii Sovietice: reforma economică nu trebuie să se asocieze cu deschideri politice. Există două considerente care trebuie făcute. Prima se referă la securitatea naţională chineză, iar cea de-a doua la posibila fragmentare a statului. În primul rând, China consideră Tibetul o regiune esenţială: Regiunea Autonomă Tibet se află pe platoul cel mai mare din lume şi este unul dintre domeniile strategice pentru apărarea graniţei de sud. Nu este întâmplător faptul că unele estimări arată că aproximativ 500.000 de unităţi militare sunt staţionate în Tibet şi că există aproximativ 550 de focoase nucleare. Potrivit stategiei Partidului Comunist, acceptarea cererilor legitime ale tibetanilor ar putea provoca un precedent în alte zone geografice. În al doilea rând, Tibetul nu este singura regiune care are sentimente separatiste sau care pretind un patrimoniu cultural diferit de cel chinez. Regiunea Mongolia Interioară şi Xinjiang sunt supuse la acelaşi tratament de către Beijing. Chiar şi acolo, distrugerea memoriei istorice are loc într-un mod similar, cum ar fi "casbah" din Kashgar, în Xinjiang, o cetate literalmente distrusă de pe suprafaţa pământului din motive politice.