28 de ani de la Revoluţie: "Nu mai daţi vina pe mafioţi şi pe partide. Noi suntem de vină!"
alte articole
Cunoscuta actriţă şi regizor de teatru, Lia Bugnar, rememorează, într-o postare pe Facebook, momentele de groază trăite de bucureşteni pe 21 decembrie 1989 când, fără niciun avertisment, Armata a trecut cu tancurile peste cei ce strigau "Libertate" şi "Jos Ceauşescu".
La 28 de ani de atunci, românii care au stat neclintiţi în faţa tancurilor au ajuns să strige degeaba în faţa monstruoasei Case a Poporului ridicate de Ceauşescu, unde parlamentarii mutilează legile Justiţiei.
Cum s-a ajuns aici? Ei bine, chiar din cauza noastră, explică Bugnar.
Redăm postarea actriţei:
"Iaca s-au făcut 28 de ani. Aveam 20. Eram la Intercontinental şi era pentru prima oară cînd vedeam atîţia oameni la un loc care nu strigau "Ceauşescu PCR". Strigau "Libertate" şi strigau "Jos Ceauşescu!". Strigam şi eu, şi dup-aia mai plîngeau un pic, şi dup-aia rîdeam. Şi eu, şi frati-miu, şi tata. Mama n-a fost niciodată genu' revoluţionar. Nici azi nu e. Pentru ea cel mai important a fost şi este ca omu' să nu răcească.
Dan Iosif urla într-o pîlnie din-aia, răguşit şi disperat. Soldaţii se uitau la noi, aşezaţi într-o masă compactă pe toată lăţimea bulevardului Magheru, cam prin dreptul sălii Dalles. În mijlocul lor erau tancuri. La un moment dat, Dan Iosif ne-a spus: "Faceţi puţin linişte! Armata vrea să ne dea un comunicat!" Am tăcut toţi.
Armata a pornit tancurile fără nici un fel de avertisment şi a trecut peste oamenii pe care i-a întîlnit în cale. Mulţimea a început să fugă îngrozită în toate părţile. Eu mă agăţăm de oameni şi îi rugam să nu fugim. La un moment dat l-am apucat de umăr pe un băiat înalt, îmbrăcat într-un trenci alb şi lung. "Nu fugi, te rog!" S-a întors cu faţa spre mine, cu ochi cum n-am mai văzut niciodată de atunci, mari, ciudaţi, de somnambul: "Nu fug." Era stropit de sînge din cap pînă-n picioare.
La 28 de ani după întâmplarea asta, stau şi latru degeaba la o clădire monstruoasa pe poarta căreia ies maşini luxoase şi demarează în trombă. Stau şi mă uit la live-uri cu Ceauşescu zilelor noastre, cu Comitetul lor Central, cu Marea lor Adunare Naţională. Ne-am învîrtit, ne-am învîrtit şi tot acolo-am nimerit.
Şi dacă atunci puteam să ne plîngem în şoaptă că ruşii asupritori, că americanii neserioşi, că securitatea, azi mi-e foarte limpede că noi sîntem boala noastră cea mai mare. Avem mereu un vinovat pregătit, un nume pe care să-l huiduim, unii pe care să dăm vina. Nu e, drag popor din care fac parte aşa de organic, nu e din cauza nimănui în afară de noi. Nu mai daţi vina pe mafioţi şi pe partide formate din litere tembele şi analfabeţi fără cei 7 ani de-acasă. Noi sîntem de vină. Măcar atîta ar fi frumos să recunoaştem. Hai, sarmale reuşite să avem!
P.S. Presupun că mîine n-o să mă pot abţine şi-o să vă povestesc ce bine m-am distrat acum 28 de ani pe 22 decembrie la aeroportul Otopeni cînd, ca-ntr-un joc pe calculator am văzut cum 32 de soldaţi care nu depuseseră încă jurămîntul au fost împuşcaţi doar aşa, ca figuraţie specială, să avem şi noi atmosfera de revoluţie. Revoluţie pe care oricum n-am dat doi bani după aia şi nu dăm nici azi", scrie regizoarea.
