Mitologie românească: Vămile Văzduhului

(photos.com)

Mitofolclorul românesc este unul dintre cele mai bogate din lume, pe lângă creaţiile pur artistice el explicând şi rosturile mai vizibile, dar şi mai profunde ale Universului şi ale omului.

Rădăcinile miturilor noastre sunt adânc împlântate în credinţele geto-dacilor şi chiar mai departe în vreme, în Neolitic şi Paleolitic. Unul dintre acestea spunea că, pe timpul când locuitorii continentului nostru, aşa-numiţii arieni, erau încă sălbatici, au venit din cer cete de semizei, care s-au îndrăgostit de femeile pământenilor şi s-au căsătorit cu ele.

Căpetenia acelor îngeri a rămas în mituri cu supranumele trac de SIMO-EIS ”Mai-Marele Celorlalţi” (cf. latin. summa ”sumă”; rom. seamă; ei; sameş), cu varianta SEMYAZA în miturile antice ale Orientului Apropiat. El s-a căsătorit cu crăiasa ţinutului unde s-a pogorât din cer, întemeind o strălucitoare dinastie, ce a ajuns să stăpânească întreg continentul nostru. De aici, crăiesei pământene i s-a spus EUR-OP-E ”A Celui ce străbate Văzduhul” (cf. latin. aer; rom. aer; hop), de unde românii au moştenit şi aripă.

Într-o variantă, mitul a fost păstrat şi de elini, unde Zeus vine şi el din văzduh şi o cucereşte pe prinţesa Europe. Dar EUR-OP-E putea fi tradus şi prin ”Vămi (Stavile) în Văzduh”, pentru că OP nu însemna doar ”trecere; salt; săritură”, ci şi ”oprelişte; stavilă”. Aşa s-o fi ajuns pesemne la Vămile Văzduhului din mitologia românească.

În privinţa acestor vămi, se spune că dracii din văzduh au făcut nişte trecători nevăzute între cer şi pământ, unde să vămuiască sufletele oamenilor, ca nu cumva să se strecoare vreun vinovat în Rai. La fiecare răscruce a acestor drumuri invizibile, dracii au aşezat nişte stâlpi, ca la rohatcă, au pus un zaplaz de-a curmezişul, ca să oprească trecerea, şi-au hotărnicit vămile. Lângă fiecare vamă este câte un râu.

Numărul vămilor variază, unii zicând că sunt 7, alţii 9, unii 12, dar mulţi spun că ar fi 24, ba chiar 99. În bocetele româneşti, mortul este numit Dalbul de Pribeag, şi, înainte de a pleca pe Drumul cel Mare, i se dau sfaturi pentru a nu rătăci calea dreaptă.

Cum ajunge un suflet în vamă, îi ies înainte nişte drăcuşori, care-l opresc. Apoi vine vameşul, care este mai mare peste ei, şi, dintr-o carte mare, cu foi negre scrise cu cerneală albă, citeşte toate păcatele care trebuie vămuite acolo; căci fiecare vamă vămuieşte câte un fel de păcate. Aşa sunt: vama beţivilor, a lacomilor, a mincinoşilor, a intriganţilor, a hoţilor, a vrăjitorilor, a ucigaşilor şi multe altele.

Vameşul citeşte din cartea lui, iar îngerul păzitor al sufletului, din cartea lui cu foi albe scrise cu cerneală neagră. Un drac ţine un cântar cu care cântăreşte păcatele. Dacă păcatele sunt grave, atunci sufletul este luat de drăcuşorii care slujesc vămile şi dus la iad.

Dacă însă sufletul nu a făcut niciun păcat din cele ce se vămuiesc la vama respectivă ori a făcut păcate prea mici, trece prin vamă, trece şi prin apa din spatele vămii, de se purifică şi pleacă mai departe, ca să treacă prin vămile celelalte, unde se petrece acelaşi ceremonial.

Dacă sufletul a trecut toate vămile, îi rămâne cea mai grea încercare: trecerea peste Puntea Raiului. Aceasta este o punte lungă, dar îngustă cât o unghie şi ascuţită cât o lamă de cuţit. Tot în folclor se spune:

Strâmtă-i puntea Raiului,

Ca firuţul părului.

Dacă sufletul a făcut păcate şi le-a putut trece prin cine ştie ce vicleşuguri, atunci cade de pe punte, dedesubt, unde e o prăpastie foarte adâncă şi întunecoasă. Din fundul ei se aud urlete de fiare şi de balauri, care străjuiesc un iezer mare de pucioasă, prin care se ajunge în iad.

Însă nici sufletul fără păcate nu trece prea uşor. Netemător, el îşi face o cruce şi o rugăciune şi merge înainte, însoţit de îngerul păzitor. Dar la jumătatea punţii îi ies înainte o pisică şi un câine. Pisica se repede la suflet, ca să-l dea jos. Ea vine cu toate amăgirile pământeşti, ca să-l momească şi să-l răstoarne în iad. Câinele se repede la pisică şi nu o lasă.

Vine atunci un străjer, şi dacă sufletul are un ban la deget, îl dă şi scapă, trecând puntea până la Poarta Raiului, unde e primit de Sân-Petru, care, după ce-i ascultă faptele, îl lasă să intre. De aceea, este datina ca să se pună la degetul mortului o lumânare, ca să poată vedea puntea, când o va trece peste întunericul iadului, şi un ban, pe care să-l dea vamă străjerului de pe punte.

În Rai este un măr uriaş şi rotat, veşnic înflorit, la rădăcina căruia e o fântână lină. Lângă acea fântână stă Maica Mărie, care îi dă sufletului să bea apa uitării, spre a nu mai fi chinuit de dorul lumii din care a plecat:

Acolo-i Sânta Mărie,

Cu voi mila ei să fie!

Călători câţi mai trecea

Ea spre toţi se îndura,

Ea pe toţi îi adăpa,

Drumurile le-arăta;

Sufletul din apă bea

Şi el lumea o uita...

Aceeaşi credinţă despre greutăţile drumului spre Rai o împărtăşeau şi geto-dacii. Astfel, pe o cărămidă descoperită la Drobeta este încrustată această inscripţie:

STAORI A PESYT

RY-DOR I MONCH T-ULIT

Tălmăcirea: Din bătrâni se spune: La Poarta Raiului este greu de ajuns.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Life & Style