Forţele magice ale ferigii

Cei mai mulţi orăşeni cunosc feriga din buchetele de flori pe care le cumpără pentru cei dragi. Alţii o cunosc din drumeţiile prin văile râurilor, prin păduri sau prin munţi. Pentru botanişti, ferigile sunt primele plante vasculare apărute pe uscat.

Se cunosc peste 2.000 de specii de ferigi, clasificate în aproximativ 300 de genuri. Sunt plante iubitoare de umezeală; de aceea, le întâlnim în locurile unde se află răcoare şi lumină, dar nu foarte puternică. Aceste condiţii se găsesc în pădurile de câmpie, dar în special în cele de la munte, pe văile râurilor.

După specii sau forme, ferigile au mai multe denumiri populare, printre care: coada-calului, barba-caprei, struţişor, pedicuţă, limba-cucului, limba-şarpelui, iarba-şarpelui, straşnic, năvalnic, creasta-cocoşului, spasul dracului, spinarea-lupului ş.a. La Sărăţeni, judeţul Ialomiţa, i se spune şi Floarea Lunii. În acel sat am notat şi următorul descântec ”de ursită”, pe care, în noaptea de Drăgaică, îl rosteşte, în faţa unei tufe de ferigă, fata care vrea să se mărite:

Ferigă, ferigă,

Cine te strigă,

Cu gânduri curate,

Fără păcate,

Să-i dai Floarea de Lună

S-o pună-n cunună

Tot cu flori bune,

Cu N. să se cunune!

În privinţa vechimii credinţelor în ferigă, se cuvine menţionat şi vechiul sat Ferigile, înglobat în comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, unde s-au descoperit o aşezare şi un cimitir de incineraţie cu tumuli de la sfârşitul primei epoci a fierului (1.150 – 450 î.e.n.), aparţinând populaţiei geto-dacice.

Tot pentru vechimea acestor credinţe pledează şi o inscripţie tegulară, descoperită la Apullum – Alba Iulia, ce poate fi citită astfel: AC C(H)IP IOAN NUNOV U FELIC(H)E. Traducerea: De sărbătoarea lui Ioan, să se descânte cu ferigă! Lexic: AC ”de; la”; C(H)IP ”sărbătoare; petrecere” (cf. rom. chef); IOAN ”Ioan”; NUNOV ”a descânta” (cf. rom. a nănăi ”a fredona; a îngâna”); FELIC(H)E ”ferigă”. De menţionat că Ioan era un supranume al profetului trac Orfeu, a cărui naştere se sărbătorea la Solstiţiul de Vară, precum se serbează şi astăzi Sânzienele sau Drăgaica, cea mai potrivită dată pentru culesul florii de ferigă.

Planta ierboasă cu numele de ferigă (Dryopteris filix mas) face parte din familia Polypodiaceae şi are un rizom puternic în pământ şi o rozetă de frunze la suprafaţa solului. Rhizoma Filicis Maris (rizomul) este bogat în derivaţi fluorobutirofenolici, combinaţi cu acidul filicitanic. Românii întrebuinţează feriga la vindecarea mai multor boli. Astfel, rizomul pisat se bea împotriva durerilor de inimă. Decoctul lui se mai bea, în loc de apă, de cei suferinzi de astm.

Unii bihoreni adună cantităţi mari de rizomi, pe care-i vând prin târguri, ca leac pentru durerile de piept, ”năduşeală” şi tuse. Alţii vând ferigă pisată şi cernută, ca să se poată lua în lapte cald. Prin Năsăud, decoctul rizomului se ţine în gură împotriva durerilor de dinţi. Planta se fierbe şi cu ea se oblojesc picioarele. Cu ferigă se fac scăldători pruncilor bolnavi de ”răul sau răutatea copiilor”, adică de epilepsie, precum şi celor cuprinşi de ”ceas rău” sau care nu pot umbla pe picioare; rizomii se pun într-o oală şi se fierb. Se ia oala de pe foc, se lasă să se astâmpere decoctul, apoi se scaldă copiii bolnavi în ea.

În unele sate, se adună frunze de ferigă, în lunile iunie şi iulie, când sunt în plină dezvoltare, se umplu cu ele perini şi saltele pe care se culcă acei copii rahitici, cu boli osoase, cu deformaţii. Din frunze de ferigă se fac şi băi pentru copiii care nu umblă în picioare, trei zile de-a rândul, la fel şi celor scrofuloşi, la care se adaugă şi sare în scăldătoare.

Deşi feriga nu înfloreşte, se spune că norocul cel mai mare îl aduce floarea ei, albă şi strălucitoare ca o stea, care se iveşte în noaptea de Sânziene, în apropiere de sau chiar la miezul nopţii; dar numai foarte puţini o pot vedea şi culege, din pricina Necuratului, care, cum răsare, cum vrea s-o culeagă. O pot culege şi oamenii, dar numai doi fraţi, împreună cu doi veri primari din fraţi, doi veri de-al doilea din veri primari, toţi coborâtori din aceeaşi familie, sau doi gemeni. Ei trebuie să se îmbrace curat, cu cămăşi albe şi să nu aibă păcate şi să nu fi cunoscut încă femeie.

În noaptea spre Sânziene, se duc la locul unde înfloreşte feriga, se învârt o dată în jurul ei şi priveghează, fără să vorbească, fără să râdă, fără să doarmă şi fără să se aşeze. În timpul cât cei şase oameni stau de pază şi priveghează, apare dracul, care nu vrea să vadă oamenii fericiţi, şi începe a face fel de fel de drăcovenii şi ghiduşii, spre a face pe cineva dintre cei care o păzesc să calce consemnul şi să râdă sau să vorbească. Dacă vreunul dintre ei se lasă înşelat de Ucigă-l-Toaca şi face ceva care nu e slobod, floarea ori dispare ori o fură diavolul. Dacă, dimpotrivă, oamenii se ţin tare şi nu se lasă păcăliţi de şiretlicurile dracului, când răsare floarea, cel mai vârstnic dintre ei se duce la floare, face trei cruci şi mătănii spre Răsărit, o rupe şi o pune într-o năframă curată. Apoi o duc acasă, unde o pun la icoane. După câteva zile, oamenii o pot pune la lucrul ori la locul la care doresc să aibă noroc şi, după aceea, treburile le merg de minune.

Însă floarea de ferigă trebuie luată dintr-o pădure îndepărtată de orice aşezare omenească, pentru a nu se auzi cântec de cocoş. Fetele mari se duc la ferigă să-şi afle ursitul, o sapă şi, dacă are rizomul simplu, cred că nu-şi vor afla ursitul, că nu o să se mărite curând. Dacă feriga e îngemănată, cu rizomul bifurcat, cred că-şi vor afla ursitul repede, că se vor mărita degrabă. Babele spun că nu-i e dat oricui să vadă florile de ferigă.

În ţinutul Sucevei, se crede că feriga înfloreşte în noaptea spre Anul Nou. Se spune că acela ce o vede înflorind ”va afla bani”. În ţinutul Dornelor, se crede că feriga înfloreşte în noaptea spre Sânziene şi că acela care va afla floarea şi o va ţine la el, acela ”nu numai că va găsi bani, ci va şti ce e pe pământ şi în cer, va cunoaşte voinţa şi gândurile oamenilor”.

În mod obişnuit, feriga zisă iarba-şarpelui înfloreşte o singură dată pe an, în noaptea Sânzienelor, la ceasul 22 noaptea în sus, iar floarea dispare la cântatul cocoşilor. Dacă înfloreşte de două ori într-un singur an, cel în a cărui curte/casă/ogor răsare primeşte veşti proaste de bani şi de sănătate. Bătrânii spun: ”Nimeni din cei nechemaţi de putere vrăjitorească nu poate vedea floarea ierbii-şarpelui, necum s-o poată atinge sau smulge din glie”.

Ca să găseşti floarea de iarba-şarpelui, trebuie să stai treaz toată noaptea de Sânziene, după momentul când se deschid cerurile. Nu trebuie s-o pierzi din ochi, orice ai auzi sau vedea în jur, chiar dacă vei simţi împunsături, înghionteli sau vei auzi ţipete omeneşti sau neomeneşti. Dacă vei reuşi, vei vedea planta înflorind cu o floare albă-albăstruie, strălucitoare ca Luna. Dacă eşti vrednic, ia o singură floare şi ascunde-o în sân, ca să nu o vadă privirea de om neales, şi adu-o în casă. Floarea de iarba-şarpelui aduce bogăţii celui care o are, iar cel care o înghite întreagă poate să vadă soarta sa şi a altor oameni pe care îi atinge cu mâna.

Din familia Polypodiaceae face parte şi feriga de câmp sau ţolul-lupului, plantă ierboasă, frecventă prin fâneţele şi păşunile din zonele înalte. Planta conţine saponine, tanin, mucilagii, glicoizi amari şi rutin. În unele zone, frunzele se pun în pat, sub cearceaf şi se culcă pe ele bolnavii de reumatism. Cu decoctul de rădăcini se spală vitele care au păduchi şi căpuşe. Ca să nu se înmulţească – fiindcă feriga de câmp scade valoarea furajelor – în Munţii Apuseni este obiceiul ca la sărbătoarea de Vartolomei, ce cade la 11 Cireşar, toţi cei pe locurile cărora apare să se ducă şi s-o bată cu un băţ, rupându-i frunzele crude ce răsar de timpuriu pe pajişti.

Din aceeaşi familie face parte şi ferigeaua, plantă ierboasă, ce creşte pe stâncării, în zonele muntoase din Ardeal. Sporii (sporangii asociaţi) se întrebuinţează uscaţi la tăieturi, presărându-se pe ele. Din familia Polypodiaceae face parte şi feriguţa sau rădăcina dulce, o ferigă mică, întâlnită pe stâncăriile umede din pădurile umbroase ale zonelor înalte. Are un rizom cu un gust dulceag, pe care unii îl mănâncă. Mai există şi feriguţa de stâncă, ferigă mică, având rizomul scurt şi frunzele delicate, grupate câte patru-cinci sau mai multe. Creşte prin păduri şi văi umbroase, umede, subalpine, în crăpături de stânci, cu iarbă şi muşchi.

Ferigile sunt plante magice şi pentru artişti, evocatoare de peisaje romantice, aşa cum se vede în celebrul roman ”Adela” de Garabet Ibraileanu: ”... mai din adâncul vremii, Borca, cu dimineţile care sunau cristalin, cu zilele înalte şi luminoase, cu nopţile care veneau din pădure ude, cu miros de ferigă... Şi imagini răzleţe dintr-o vară sau alta, unele greu de localizat în timp: un curcubeu la depărtare de câţiva stânjeni, văzut din vârful Hălăucii...”