Noi, Fiii Soarelui

(ROBYN BECK / AFP / GettyImages)

De când e omul conştient pe pământ, a divinizat Soarele, dătător de lumină, de căldură şi de viaţă. Chiar şi în zilele noastre, unii români obişnuiesc să-i spună Sfântul Soare. Însă, în vremurile cele mai vechi, când pe meleagurile noastre înflorea matriarhatul, Soarele era considerat zeiţă sau zână, iar preotesele lui erau femei. Şi astăzi, la popoarele germanice, Soarele este de genul feminin, iar Luna e de genul masculin.

În româneşte, amintirea feminităţii mitice a Soarelui se păstrează în substantivul SORĂ, de pe vremea când superbul astru era considerat sora Lunii, care Lună, la cei din străvechime, era zeu sau semizeu, probabil pentru că ea seamănă uneori cu faţa unui bărbat.

Odată cu divinizarea Celor Doi Gemeni suprafireşti, Apollon şi Diana, geto-dacii au schimbat genul celor doi aştri, Soarele devenind simbol ceresc masculin, iar Luna, simbol ceresc feminin. În acest sens, în iconografia tracică, Apollon are deasupra Soarele, iar sora sa geamănă, Diana, are deasupra Luna. Gemenii divini erau fiii lui TATO NIPAL ”Tatăl Ceresc” şi al zeiţei LETO ”Cea Măreaţă; Cea Mărinimoasă; Cea Milostivă”. Tot aşa, şi în legendele româneşti, Soarele şi Luna sunt fiii Maicii Preciste.

La traci, ulterior şi la etrusci, greci şi romani, Apollon era zeul zilei, al luminii şi al artelor, cu har de vindecător, protector al poeziei şi muzicii, conducătorul corului muzelor, uneori chiar personificare a Soarelui. La greci şi la romani, era fiul lui Zeus, respectiv Jupiter, şi al titanidei Leto.

După legendele populare ale tracilor, crescând miraculos de repede, la numai câteva zile după naştere, Apollon, al cărui arc şi ale cărui săgeţi deveniseră de temut, l-a ucis pe şarpele Python, care o jignise pe Leto înainte de a naşte, şi, ulterior, devenise spaima întregului ţinut, răpind o dată şi Soarele. Ucigându-l pe Python, Apollon a eliberat Soarele. De fapt, în tradiţiile cele mai răspândite la traci, se spunea că un balaur l-a ucis pe Zalmoxis, dar că acesta a înviat a treia zi şi apoi l-a ucis pe ucigaşul său.

S-au păstrat nenumărate geme şi basoreliefuri tracice cu aşa-zisul ”Cavaler Trac”, care se luptă cu balaurul şi îl ucide. Atributele lui Apollon, căruia geto-dacii îi mai spuneau şi Zalmoxis, au fost transferate, de la începutul creştinismului, şi asupra Sfântului Gheorghe.

Întâmplările miraculoase prin care a trecut Apollon-Zalmoxis s-au păstrat, aproape identice, în legendele româneşti. Astfel, se spune că odată Soarele a coborât pe pământ, luând chipul unui tânăr, pentru a lua parte la o horă dintr-un sat cu fete nespus de frumoase. Cel mai rău dintre zmei l-a pândit, l-a răpit şi l-a închis într-o temniţă, provocând suferinţa întregii naturi: râurile au încetat a mai curge, păsările nu mai cântau, grânele şi florile nu mai răsăreau, până nici copiii nu mai râdeau. Nimeni nu ştia ce să facă, până când un tânăr voinic s-a hotărât să-l înfrunte pe zmeu şi să elibereze Soarele. Acesta a pornit la drum, luând şi puterile mai multor pământeni. Călătoria tânărului a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. Spre sfârşitul iernii, viteazul a găsit palatul zmeului şi, luptându-se cu acesta trei zile şi trei nopţi, l-a doborât. Slăbit şi grav rănit, tânărul a izbutit să ajungă până la temniţa Soarelui, l-a eliberat, după care a murit. Sângele lui a înroşit albul strălucitor al zăpezii. Dar Soarele, revenit la locul lui, pe cer, l-a atins pe cel mort cu razele lui binefăcătoare, şi tânărul a înviat.

O altă legenda spune că, după ce Soarele şi Luna au fost creaţi de Tatăl Ceresc, primul călătorea şi lumina pe deasupra pământului ziua, iar sora lui călătorea şi lumina noaptea, neântâlnindu-se cu fratele ei. Cuprins de urât şi jale, de atâta singurătate, căci pe pământ nu era încă nicio vieţuitoare, Soarele a lăcrimat. Iar din lacrimile lui sfinte s-au ivit oamenii, şi de atunci el îi luminează pe toţi, buni şi răi, considerându-i fiii lui. Aşadar, după această legendă, noi suntem Copiii Soarelui. De aceea, românii îi spun Sfântul Soare, şi nimeni, sub aspră pedeapsă, nu are voie să-l înjure vreodată sau să arunce gunoiul spre el. În descântece, i se cere ajutorul pentru a-l curăţi de rău pe cel bolnav.

Se spune că Domnul Ceresc l-a creat pe Soare din cremene, piatră scumpă şi aur, aduse din cele patru părţi ale lumii. Ca să poată merge mai bine pe drumurile cerului, Soarele are în stăpânirea sa un car minunat, la care sunt înhămaţi şapte cai năzdrăvani. De atâta strălucire, oamenii pot vedea doar faţa Soarelui, şi asta numai la răsărit şi la apus, când nu mai arde aşa tare.

De fapt, Sfântul Soare arată că un arhanghel, frumos şi veşnic tânăr. El locuieşte într-un palat de cleştar, în cerul cel dintâi. Aşa frumuseţe de palat nici nu se poate închipui. Doar palatele Tatălui Ceresc sunt mai mândre decât al Soarelui. La palatul său din cerul cel dintâi îşi ţine Soarele carul de aur şi foc şi caii năzdrăvani, care se hrănesc cu jăratec şi care trag carul, în fiecare zi, de la răsărit spre apus, pe drumurile nevăzute ale cerului.

Alţii spun că 12 boi zdraveni îi trag carul Soarelui dimineaţa, când pleacă de acasă, până ce ajunge în crucea cerului la amiază-zi. De aceea, dimineaţa greu se mai urcă Soarele pe cer. Şi dimineaţa este mai lungă şi mai cu spor. Din crucea cerului, boii se-ntorc singuri înapoi acasă, iar Soarele stă un pic şi se odihneşte. Apoi înhamă la carul lui şapte iepuri, şi de aceea, la vale vine mai repede şi seara îndată vine şi ea pe Pământ.

Când coboară seara, Soarele mănâncă un colţ de prescură şi bea un pahar de vin. După aceasta, îşi urmează înapoi călătoria pe Tărâmul Celălalt, pe dedesubt, înconjurând Pământul pe la marginile lui, până ajunge iar la Răsărit, unde soseşte dimineaţa şi-şi reia calea din ajun. Drumul acesta îl face Soarele în somn, fiind tras de nişte monştri uriaşi. Dacă balaurii aceştia l-au lăsat pe Soare să se odihnească bine în timpul somnului, atunci el răsare frumos şi strălucitor, arătând lumii că este vesel, iar dacă nu a fost lăsat să se odihnească, atunci el răsare posac şi înnegurat ori îşi ascunde cu totul faţa în nori. Astfel, Soarele nu stă decât foarte puţin acasă la el, căci aceasta este rânduiala lui.

De palatul Soarelui îngrijeşte mama lui, care, după multe credinţe, este chiar Fecioara Maria. Ea îi pregăteşte hrana pe care o ia înainte de a pleca la drum şi merindea pe care o ia cu sine pentru cele două prânzuri: cel mic, de la ora 10, şi cel mare, de la amiază. Tot Sânta Mărie îi pregăteşte şi baia de rouă pe care Soarele o ia ca să se întărească, înainte de a pleca la drum.

În fine, se cuvine a însemna aici şi câteva proverbe şi zicători româneşti cu privire la divinul astru: A se uita la Soare; A căuta nod în papură şi pete în Soare; Astupă Soarele cu degetul; A-şi lepăda Soarele cojocul; După ce apune Soarele, să lauzi ziua; E loc sub Soare pentru toţi; Răsare Soarele în toată ziua, dar nu se şi vede întotdeauna; Soarele, că-i Soare, şi tot nu poate încălzi toate văile; Decât să ung pâine cu unt şi să mă uit în pământ, mai bine mămăligă cu sare şi să mă uit la Soare; Soarele nu-şi murdăreşte razele nici când cad în noroi.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură