Domnul de Rouă al Românilor

Pădure
Pădure (Andrei Popescu / Epoch Times Romania)

Numele nostru etnic, Român, este unul dintre cele mai vechi din lume, iar în limba ”primordială”, din care provine ca şi latinescul Romanus, era înţeles ca RO MAN, având mai multe sensuri, de obicei pozitive: ”Conducător Curat; Cel care se poartă frumos; Cel ce o duce bine; Domn de Rouă” (cf. rom. rouă; a mâna; rumen; romaniţă; a rămâne ”a învinge; a câştiga”).

În Antichitate, până la venirea romanilor, Roman era un atribut al marilor conducători ai geto-dacilor, iar mai apoi, ca să-i deosebească pe venetici, adică pe cei veniţi din Italia, strămoşii noştri i-au numit ROMULA ”Cei Desprinşi; Cei Aparte; Străini; Ciudaţi” (cf. rom. ramură; hărmălaie), de unde româna medievală a moştenit râmlean.

Astfel, din limba geto-dacilor, româna a preluat etnonimul român, iar mitofolclorul a rămas cu Domnul de Rouă. În legătură cu ultimul, s-au ţesut nenumărate legende, îndeosebi de-a lungul râului Olt, unde au rezistat până în zilele noastre. Iată o selecţie din răspunsurile românilor la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, privindu-l pe straniul Domn de Rouă:

”Domnul de Rouă a fost un domn aşa de delicat, încât, când a răsărit Soarele dimineaţa, s-a topit ca ceara”; ”El mergea numai noaptea, şi odată, apucându-l ziua, s-a topit”. ”A trăit numai până la prânz, cât a stat roua pe pământ, iar de aici înainte s-a topit de Soare”; ”Cât era rouă noaptea şi până răsărea Soarele, el umbla pe afară, iar când se lua roua, se ascundea în casă”;

”Domnul de Rouă ar fi avut şederea în Carpaţi, iar doamna şedea la Celei (astăzi, localitate încorporată în municipiul Corabia, judeţul Olt – n.n.). Noaptea, venea de la munte la doamnă, în Celei, şi după cântarea cocoşilor, pleca de la Celei cu căruţa cu cai şi, până la răsăritul Soarelui, ajungea la munte. Într-o noapte, o babă a oprit cocoşii de-a mai cânta, şi l-a apucat ziua la Celei. La răsăritul Soarelui, plecând, l-a ajuns Soarele şi s-a topit la jumătatea drumului. Acolo s-a întemeiat satul Potopin”;

”Ca să-şi înlesnească drumul, a făcut o şosea din munte până la Celei, în marginea Dunării, care există şi astăzi. El potrivea de pleca de la ibomnică după cântarea cocoşilor, ca să nu fie apucat de ziuă până la munte. Oamenii, ca să-l prindă, au închis cocoşii”; ”Odată, stând cu iubita lui prea mult, fiind obosit de atâta cale, a adormit şi l-a apucat ziua. Se zice că atunci s-ar fi topit ca lumânarea”; ”Domnea odinioară peste Ţara Românească şi avea scaunul domniei la Caracal”; ”Avea o amantă în Râmnicu Vâlcea”;

”Spre înlesnirea călătoriei între Râmnic şi Caracal, a făcut un drum de piatră la care a lucrat toată lumea, cu mare greutate, fiind puţini oameni, astfel că nicio fiinţă omenească nu era scăpată de lucrul acesta, ba chiar femeile însărcinate mai făceau a doua porţie şi pentru pruncul din pântece. Râmnicenii, văzând barbaria cu care domnea, s-au vorbit cu toţii într-o noapte să închidă toţi cocoşii”;

”S-a pitit sub un pod, spre a nu-l vedea Soarele. Podului acestuia i s-a dat numele de Potopin”; ”L-a apucat Soarele în judeţul Romanaţi, la un pod, că a dat fuga acolo, sub pod. Apa ce trecea pe acolo şi cătunul s-a numit Potopin”;

”Pleca seara din Caracal cu trăsura cu patru cai ca zmeii, iar când cânta cocoşii de ziuă pleca din Râmnic şi ajungea la Caracal înainte de răsăritul Soarelui. Odată, râmnicenii, spre a-şi răzbuna, au ascuns toţi cocoşii şi aşa au păcălit pe Domnul de Rouă, căci nu a ştiut când să plece. Abia a ajuns la râul Bistriţa, mai jos de Râureni, şi s-a făcut ziuă de tot. A intrat sub un pod, dar Soarele l-a ochiat printr-o crăpătură a podului şi el s-a topit, şi astfel s-au răzbunat râmnicenii pe el”;

”Avea palatele în păduri, dar iubita lui stătea la câmp. Când cânta cocoşul de ziuă, pleca la pădure. Amanta sa, vroind odată să-l reţină peste această oră, a omorât cocoşii. Deşi s-a ascuns sub un pod, a fost până la urmă săgetat de Soare, încât nu s-a mai găsit nici cea mai mică bucăţică dintr-însul”; ”Iubea o fată din munte, de la Vadul Roşu. Fiind de rouă, nu putea ieşi decât noaptea. Ca să poată merge la iubita lui, a făcut un drum de piatră de-a lungul Oltului. Într-o noapte, lumea a tăiat toţi cocoşii, şi el, neştiind ce vreme este, s-a pomenit cu ziua. A ieşit să plece acasă, dar l-au ajuns razele Soarelui şi s-a topit”;

”Mare viteaz, locuia la munte, sub brazi, unde nu se ia roua. Iubita lui – zic oamenii – era la Celei. Iubita lui, cu moaşa satului şi alte femei s-au decis să-l reţină şi peste zi, de aceea au tăiat toţi cocoşii din sat. Pierzându-şi răbdarea, a plecat, dar pe drum a răsărit Soarele şi el s-a topit în locul ce se zice Potopin”;

”Avea o ibomnică în satul Celei de lângă Dunăre. Se ducea la ea numai noaptea, ca să nu-l vază Soarele. Avea un cocoş, pe care-l purta la el. Acest cocoş, prin cântatul său, arăta Domnului de Rouă timpul când trebuia să se ducă la ibomnică şi când trebuia să se întoarcă, ca să nu-l apuce Soarele. Într-o noapte, când era la ibomnica sa, nu ştiu cine i-a furat cocoşul. În locul în care s-a topit s-a făcut mai târziu un sat ce s-a numit Potopeni”;

”De la acea ibomnică i s-a tras moartea, că odată i-au ieşit înainte nişte hoţi şi l-au oprit până a răsări Soarele şi îndată ce s-a luat roua s-a potopit şi el. Satul unde s-a petrecut aceasta se numeşte şi azi Potopin”; ”Grâul a fost adus de Domnul de Rouă. Ibovnica lui îi făcea câte trei turte calde până a nu se revărsa zorile, şi el le mânca cu un pui fript”.

Prin luna mai a anului 2005, am avut prilejul de a culege încă o legendă despre Domnul de Rouă, în judeţul Vâlcea. Cum treci de Mânăstirea Cozia, se zăresc, în stânga Oltului, la poalele podului care traversează marele râu, ruinele unui castru cu două turnuri întregi, refăcute, într-un decor semisălbatic, pe potriva vremurilor evocate de acest monument. Mare lucru despre acest castru de pe Olt, cu ziduri de piatră, nu se ştie. Istoricii presupun că a fost construit în 137-138 e. n. de Suri Sagitarii şi de Cohors I Hispanorum Veterana.

Cu certitudine, după cum atestă şi materialul găsit cu ocazia săpăturilor sistematice care au dus la dezvelirea castrului, în jurul lui a existat o întinsă aşezare civilă. Un timp, fortăreaţa a făcut parte din Limes Transalutanus, graniţa dintre dacii liberi şi cei temporar cotropiţi. Ce se mai ştie e că, în anul 245, acest limes s-a prăbuşit sub atacurile carpilor, puternic şi viteaz neam dacic din Estul Carpaţilor. Aliaţi cu goţii, carpii au contribuit hotărâtor la izgonirea trupelor romane din Dacia, în vremea împăratului Aurelianus.

După documentul antic intitulat ”Tabula Peutingeriana”, castrul de pe stânga Oltului preluase denumirea geto-dacică ARRUTELA. Oricât ar părea de uimitor, castrul de pe Olt face încă parte din mitofolclorul oltenesc, fiind considerat cetatea de scaun a Domnului de Rouă. După spusele lui Alexandru Covercă, un bătrân din satul Dăeşti, tot de pe stânga Oltului, Domnul de Rouă a stăpânit Ţara Românească înainte de Negru Vodă. El era un împărat nocturn, cu capitala în castrul pomenit mai sus, aflat între Mânăstirile Cozia şi Turnu.

Împăratul avea o ibovnică în cetatea Celei, de la Corabia, pe malul Dunării, care era zână şi se numea Chimbriana. Zâna a devenit soţia lui, dar a continuat să trăiască la Corabia, de fapt în cetatea geto-dacică de la Celei. Spunea Alexandru Covercă: ”Noaptea, Domnul de Rouă se ducea la doamna lui, şi când începeau cocoşii a cânta, pleca în trăsura trasă de patru cai ca nişte zmei, şi, până la răsăritul Soarelui, ajungea la munte, aici, în palatul lui”.

Într-o noapte, vrând să-l reţină mai mult, împărăteasa a poruncit să fie tăiaţi toţi cocoşii din cetate, ca să nu-i mai audă Domnul de Rouă cântând. Dar el, simţind zorile, tot a plecat, însă l-a ajuns Soarele pe drum şi l-a săgetat. Domnul de Rouă s-a prăpădit sub un pod, în râul Bistriţa, mai jos de satul Râureni, care se pare că mai întâi s-a numit Roureni. ”De atunci s-a prăpădit şi cetatea aceasta”, a încheiat bătrânul din Dăeşti.

Precum RO MAN, şi AR RU TELA s-ar putea tălmăci prin ”Cel Acoperit (Plin) de Rouă” (cf. rom. ar; are; ori; rouă; ţoală), şi chiar ”Domnul Plin de Rouă” (cf. germ. Herr ”domn”; alban. ar ”aur”; rom. har; rouă; ţel). Iar fiindcă la figurat, sensul ajungea la ”Curăţenie; Cinste”, în latină ARRUTELA a dus la ordalium ”ordalie”, iar în anglo-saxonă – la ordâl ”judecată”.

Calitatea de ”Curăţenie; Lecuire” sugerată de vechiul RO MAN, a făcut ca, în descântecele noastre, Românul să poată distruge duhurile rele. Iată un astfel de descântec, cules din judeţul Vâlcea:

Se sculă un Român

Mare, minunat,

Luă o secure

Mare, minunată,

Se duse-ntr-o pădure

Mare, minunată,

Tăie un tufan

Mare, minunat,

Făcu nouă ţăndări

Mari, minunate,

Luă nouă oale, ulceluşe,

Luă nouă străchini, străchinele,

Luă nouă linguri, lingurele

Şi s-a suit pe bordei.

Puse masa să mănânce;

Chemă moroii, strigoii,

Moroaicele, strigoaicele,

Deochetorii, deochetoarele;

Care cum veniră plesniră,

Care cum gustară crăpară.

În fine, mitul acestui domn fermecat a pătruns şi în literatura română scrisă. Astfel, Dimitrie Bolintineanu, mare poet şi profund cunoscător al folclorului nostru, a scris un frumos poem intitulat chiar ”Domnul de Rouă”.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură