Iarba fiarelor

22.08.2012
Adrian Bucurescu
Firisoare de iarba la marginea unui lac. (www.paulaflorescu.ro)
Firisoare de iarba la marginea unui lac. (www.paulaflorescu.ro)

Iarba fiarelor sau iarba fierului (Cynanchum vincetoxicum) este o plantă veninoasă, cu multiple întrebuinţări în magie şi în medicina tradiţională. I se mai spune şi iarba tâlharilor, iarba de somn, iarbă cântătoare, iarba uitării, iarba despotcovirii, iarba ciocănitoarei, iarba aricioaiei, iarba de aur, iarba iubirii etc.

Pe seama ei sunt puse însuşiri dintre cele mai stranii. Astfel, în Bărăgan nici nu este socotită plantă, ci un fir fermecat cu care se poate deschide orice lacăt. Acest fir se obţine aşa: când aricioaica are pui, pândeşti până ce-i lasă singuri. Apoi închizi puii într-un gărduleţ, pe care îl încui cu un lacăt. Când se întoarce mama puilor, ea deschide lacătul şi se duce la ei. În urma aricioaicei rămâne ceva asemănător cu un fir de iarbă, de culoare alb-argintie. Înfăşori acel fir pe deget, în aşa fel încât să fie un cerc perfect şi să intre în carne. Aştepţi o săptămână şi apoi poţi deschide orice lacăt, cât ar fi el de mare şi de complicat, atingându-l cu degetul pe care-i înfăşurată iarba fiarelor, adică firul alb-argintiu.

Într-un descântec ”de vătămătură”, din satul Copuzu, judeţul Ialomiţa, această plantă pare a fi o zână vindecătoare:

Iarba fiarelor

Şi-a zburătoarelor,

Doamnă vie

Şi aurie,

Scuturi din aripi

Şi zbori

La Pădurea Albă,

Să şoimeşti şoimi albi.

Nu mai zbura

La Pădurea Albă,

Să şoimeşti şoimi albi,

Vino mai bine la N.

Şi şoimeşte-i vătămătura

Şi fă-l curat

Ca aurul strecurat,

Cum Dumnezeu l-a lăsat!

Şi în alte ţinuturi, reţeta de dobândire a acestei plante magice este cam aceeaşi cu cea din Bărăgan: omul care vrea să fie tare ca fierul trebuie să ia în zorii zilei un fir de iarba fiarelor, să-l ducă acasă, să-şi taie puţin pielea de la palma dreaptă, să pună firul sub piele, şi atunci, nu doar că se va întări ca fierul, ci va putea zdrobi orice încuietoare; cât ar fi de mare şi de complicată, se deschide de la sine.

Mai greu este însă de a găsi această iarbă. Oamenii de la munte recurg la o metodă specială ca să ajungă în posesia plantei: fac un ţarc mic de nuiele, dar atât de des încât să nu poată trece nici o lăcustă. În acest ocol închid un pui de sobol (cârtiţă) ori de ţânc (căţelul pământului sau orbete). Pe portiţă pun un lacăt greu, atârnând până la pământ. Mama puiului încearcă să-l scape şi, neputând sări ţarcul, se duce şi caută iarba fiarelor. Cu un fir din această iarbă în bot, vine şi atinge lacătul, care se deschide îndată. Bucuroasă că şi-a salvat puiul, mama uită firul lângă lacăt, iar omul, care a pândit tot timpul, ascuns prin apropiere, vine, ia firul şi-l ascunde în palmă.

Se mai crede că iarba fiarelor ar fi bună şi la scos comorile din pământ şi din peşteri. Se culege noaptea, în ajunul marilor sărbători, cum sunt Sângeorzul, Ispasul, Sânzienele, Ovidenia ş.a. Cine o are este ferit de săgeţi şi de gloanţe şi, pe deasupra, înţelege limba animalelor. Unii zic că această plantă se face prin iarba obişnuită, dar numai un an, iar într-al doilea răsare peste trei ape curgătoare, şi tot aşa mai departe, până într-al nouălea an, când revine în acelaşi loc. Prin ţinutul Muscel, se spune că e roşie ca para focului, până când răsare Soarele, iar după aceea se face verde şi nu se mai zăreşte şi nu se mai cunoaşte din celelalte buruieni. Dimineaţa, la răsăritul Soarelui, picură sânge din ea, lăsând pete roşii pe pământ.

Alţii zic că se face prin locuri mlăştinoase, iar vita care o mănâncă se umflă şi moare. Aruncată în apă stătătoare, se duce la fund; pe râu, pluteşte în susul apei. Se crede că numai ariciul, graurul galben , ciocănitoarea şi alte câteva vietăţi ar şti unde creşte această iarbă şi, dacă le împiedici puii sau îi închizi într-un cuib, se duc şi o aduc ca să-i sloboadă. Alţii cred că iarba fiarelor creşte pe piatră, între peliniţe; are cap de om, pe care poartă coroană, e vie şi umblă. Nu are nici rădăcini şi nici frunze, doar nişte aripi din umeri. Are patru picioare şi coadă. Ea apare şi pe un disc ornamental de ceramică de pe biserica veche din Rădăuţi, cu atribute masculine!

Se mai zice că iarba fiarelor e de culoare gălbuie. Pe piatră îşi lasă puţină rădăcină şi merge mai departe. Când e nor, o poţi căpăta, atunci o cunoşti, pe piatră, căci e mai conturată; iar când e Soare e străvezie. Cică străluceşte numai noaptea, ca Soarele sau ca aurul, peste zi fiind veşnic înnourată. Unii spun că e iarba fermecată a fierului. Se mai zice că ei îi datorau puterea lor extraordinară vitejii legendari în războaie, dar şi haiducii, de pildă Pintea Viteazul din Maramureş şi Radu Sânger din Bărăgan, precum şi hoţii cei mari, ce zdrobeau cu ajutorul ei zăbrele şi cătuşe, deschizând toate încuietorile şi lacătele. Se crede că se găseşte unde a fost un foc multă vreme, pe stâncile ascuţite ale munţilor sau pe locul unde a fost trăsnit un diavol.

De fapt, iarba căreia i se spune astăzi a fiarelor sau a fierului creşte prin păduri, tufărişuri, fâneţe, tăieturi şi înfloreşte în lunile iulie şi august. Are flori mici, albe, în formă de steluţe şi frunze rotunde, ca un bănuţ. Frunzele sunt acoperite cu nişte perişori roşietici, ceea ce dă întregii plante un aspect de rugină, şi probabil de aceea i se spune a fierului. Perii aceştia produc un fel de suc cleios, ce rămâne apoi pe marginea lor, ca o picătură de rouă. În medicina tradiţională, frunzele plantei se pun pe bube, iar puful seminţelor pe tăieturi. Cu tulpinele florifere se fac scăldători împotriva durerilor de picioare. Decoctul rădăcinii se ia ca diuretic. Contra ”vătămăturii” se usucă şi se pisează planta, iar praful obţinut se pune în rachiu ori se ia zahăr în gură şi se bea ceaiul amar. Se mai întrebuinţează împotriva viermilor. Cu puful seminţelor de iarba fiarelor şi cu avrămeasă se afumă bolnavii de frică.

În etnobotanica românească se mai află o iarbă a fiarelor (Drosera rotundifolia), căreia i se mai spune şi roua ceriului. Este o plantă mică şi carnivoră şi creşte prin turbăriile din zona alpină şi subalpină. Se întrebuinţează împotriva tusei convulsive. Se spune că şi aceasta ar fi iarba fierului ori că seamănă cu ea. Frunzele ei, acoperite cu peri glanduloşi, roşietici, care conţin o substanţă vâscoasă, ce rămâne ca o picătură de rouă, au putut sugera denumirea ei, fiindcă strălucesc în bătaia Soarelui, dar, apropiindu-te de ele, nu le mai vezi, căci se pierd în covorul vegetal.

Între plantele medicinale ale dacilor, Dioscorides Pedanios aminteşte şi de ZOO-USTE ”Iarba fiarelor” (cf. grec. zoon ”animal”; got. asts ”ramură”. Aceeaşi plantă apare la Pseudo-Apuleius cu denumirea ZYRED ”Sălbatic(ă); Războinic(ă); La Bătaie” (cf. rom. ceartă; cireadă; ciurdă; joardă). O legătură extraordinară între credinţele strămoşilor noştri antici o demonstrează o inscripţie în limba dacă, de o parte şi de alta a unei crenguţe, pe o buză de mortarium, descoperită la Romula, judeţul Olt: MARC-UST ARETI O FEC. Inscripţia se poate traduce în mai multe chipuri, între care şi astfel: Iarba fiarelor, ariciul (aricioaica) o face (o produce). Lexic: rom. marhă (reg.) ”vită”; got. asts ”ramură”; rom. arici; o; a face.