Cel cu frunza dantelată

Stejar.
Stejar. (pixabay.com)

Motto:

Acolo unde-s nalţi stejari

Şi cât stejarii nalţi îmi cresc

Flăcăi cu piepturile tari

Ce moartea-n faţă o privesc (...)

Acolo este ţara mea,

Şi neamul meu cel românesc,

Acolo eu să mor aş vrea,

Acolo vreau eu să trăiesc.”

(Ioan Neniţescu – ”Ţara mea”)

Cum să deosebeşti un copac de ceilalţi, când încă nu i-ai botezat pe toţi? Înalţi sunt mai mulţi, mulţi alţii au coroane bogate sau lemn de esenţă tare... Atunci, ca să deosebească stejarul de alţi arbori, strămoşii noştri i-au zis USTA DAEMA ”Cel cu Frunza Dantelată”, sintagmă atestată ca antroponim getic masculin. La geto-daci, stejarul era sacru, căci se spunea că la poalele unui astfel de copac se odihnea Zalmoxis, când a fost săgetat de duşmanii scyţi. În acelaşi sens, o scenă de pe Columna lui Traian înfăţişează momentul înconjurării lui Decebal de către romani şi sinuciderea acestuia. Se vede limpede că gestul tragic al regelui Daciei are loc sub un stejar.

Se spunea, în cărţile sacre ale geto-dacilor, că, înainte de a muri sub stejar, tânărul Zalmoxis a strigat: Helis, Helis, Almus aba Tani, adică ”Domnule, Domnule, Glorie Ţie”, exclamaţia fiindu-i adresată lui TATO NIPAL ”Tatăl Ceresc”, Zeul Suprem al înaintaşilor noştri. Acestea vor fi fost, poate, şi ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau sinucigaşi. Ca şi strămoşii, românii cinstesc acest falnic arbore şi, uneori, doresc să fie înmormântaţi lângă el, aşa cum se înţelege şi din acest colind, variantă mioritică, din Roşia, fostul judeţ Cernăuţi:

S-aude, s-aude,

Departe, la munte,

Glas de fluieraş,

Mândru ciobănaş.

-Ciobănaş cu lance,

Dă-ţi oile-ncoace,

Nu le da la deal,

Că-i iarba şovar,

Dar le dă la vale,

Că ai câinii-n cale!

Duşmanii s-au sfătuit

Pentru al tău sfârşit.

-Voi să mă-ngropaţi

Lângă stejarii înalţi,

Unde oile s-adapă

Şi mieluşeii se joacă;

Fluierul, cu vrana-n vânt,

Şi cu el am să cânt.

Multe variante ale ”Mioriţei” demonstrează clar că eroul baladei, păstorul, era chiar tânărul Zalmoxis. Iată de ce, într-un cântec din Coşniţa, de lângă Dubăsari – Transnistria, tot varianta mioritică, voinicul cere ca, după moarte, la cap să i se pună un stejărel:

Fluieraş – căpătâieş:

Vântu-i aburi,

Fluierul l-a porni,

Oile s-or grămădi,

Pe mine m-or boci;

Când Soarele a răsări,

Eu l-oi auzi.

La cap – stejărel,

Să vă umbriţi sub el.

Stejarul (Quercus robur) este un arbore viguros, din familia Fagaceae, şi alcătuieşte, cu alte foioase, pădurile şi dumbrăvile din zonele joase şi deluroase. Este preţuit pentru lemnul său trainic, rezistent, întrebuinţat pentru construcţii, confecţionarea diferitelor unelte, obiecte casnice etc. Scoarţa conţine tanin, ca şi ”gogoşile” de pe frunze şi ”colţanii” din fructele tinere, produse de înţepătura unor viespi din genul Cynips; de aceea, se întrebuinţează şi în tăbăcărie.

În gospodăriile ţărăneşti, scoarţa de stejar este folosită şi astăzi pentru vopsit în negru. Coaja de pe ramuri se fierbe în apă, apoi se strecoară în alt vas, se pune calaican şi, după ce se dizolvă, se pun firele, se lasă o zi şi o noapte, apoi se scot. Dacă nu s-au înnegrit bine, se mai face o ”făţuire” cu zeamă proaspătă. Se mai întrebuinţează în amestec cu arin, băcan, arţar etc. Când doresc ca sculurile colorate în roşu să fie mai întunecoase şi totodată să nu se decoloreze, unele gospodine pun într-o oală scoarţă de stejar, cu apă curată, o fierb şi apoi toarnă din decoct în căldarea în care le vopsesc, atât cât e nevoie pentru obţinerea nuanţei dorite.

”Gogoşile” de ristic se întrebuinţează pentru vopsit în negru şi cenuşiu, precum şi pentru prepararea cernelii de scris. Se pisează ”gogoşile”, se amestecă în răsătură de băcan negru într-un vas cu apă, se fierb aproape două ceasuri, apoi se pune clei de cireş şi calaican. Scoarţa şi ”gogoşile” de ristic se întrebuinţează la tăbăcitul pieilor de bovine, pentru încălţăminte şi alte produse de curelărie. De bună seamă, fiind sacru, stejarul este folosit şi în medicina tradiţională. Scoarţa lui, ca şi cea a gorunului, se întrebuinţează pentru ”aruncatul buboaielor”. Coaja stejarului se fierbe cu piatră acră, iar decoctul se ţine în gură împotriva durerilor de dinţi; macerată în oţet, la care se adaugă şi alaun, se întrebuinţează în gingivite. Împotriva durerilor de măsele se mai întrebuinţează şi zeama din coajă de stejar, cu coajă de pădureţ, putregai de răchită şi piatră acră.

Formidabile erau intuiţiile strămoşilor, căci folosirea stejarului ca leac împotriva durerilor de dinţi şi de măsele venea din însăşi denumirea lui, USTA DAEMA, ce avea două sensuri: ”Frunze Dinţate” şi ”Planta Dinţilor”. Că traducerile acestea sunt corecte o demonstrează şi o altă plantă din etnobotanica românească, studeniţa, al cărei nume vine tot din USTA DAEMA, şi se foloseşte şi ea împotriva durerilor de dinţi şi de gingii; de altfel, acestei plante de leac i se mai spune şi scorbut.

Revenind la stejar, mai trebuie spus că scoarţa, rămurelele şi frunzele lui se pun şi în scăldători. Cu decoctul scoarţei se spală rănile. Din coaja recoltată primăvară se face un ceai, care se ia în bolile de rinichi. Ceaiul din crenguţe se ia împotriva leucoreei şi hemoragiilor la femei. Ceaiul din coajă se foloseşte la hemoragii, vărsături de sânge, hemoptizii. Praful din coaja de stejar se trage pe nas pentru a opri scurgerea sângelui. Cu decoctul se fac spălături şi băi la picioare împotriva reumatismului şi transpiraţiei. Ghinda prăjită şi râşnită se dă la copii, cu apă, când au ”treapăd”, ca ”să-i strângă”.

”Gogoşile” de stejar uscate se pisează, se pun în apă şi cu aceasta se clăteşte gura de ”sfreanţ”. Fierturile din frunze se întrebuinţează în ascită. Informaţiile privind întrebuinţările stejarului şi ale gorunului le-am preluat din ”Enciclopedie de etnobotanică românească” de Valer Butură, apărută la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.

Gorunul (Quercus petrae) este şi el o specie de stejar, ce formează păduri aparte ori în amestec cu alte specii înrudite, sau cu alte foioase, în regiunea de deal şi montană inferioară. Lemnul său rezistent şi trainic se lucrează mai uşor decât cel de stejar şi este folosit pentru mobile, parchete, doage, furnire etc. Crengile înfrunzite constituie o permanentă rezervă de furaje, mai ales pentru oi şi capre. În anii când e fân puţin, crengile se taie şi se clădesc în frunzării. Sub stejari şi goruni, veneraţi şi de misterioşii druizi ai celţilor, geto-dacii participau la misterele zalmoxiene. Copac magic, stejarul are şi putere oraculară, cum se înţelege dintr-un descântec:

Ţipă, ţipă un stejărel,

De trei zile, de trei nopţi,

Şi nimenea nu-l aude,

Numai N. îl aude.

Acest arbore îi veghează pe tinerii războinici, ca în această doină de cătănie:

Frunzuliţă muşeţel,

La umbră la stejărel,

Frumos doarme-un voinicel,

Cu arma jos lângă el.

Stejarul a fost deseori asociat cu virtutea militară, şi a rămas obiceiul ca petliţele ofiţereşti să aibă forma frunzelor lui dantelate. În ”Scrisoarea III” de Mihai Eminescu, codrul de stejari este echivalent cu însăşi oastea Ţării Româneşti:

Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii

Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;

Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...

Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură