Mitologie românească: Zmeii şi mama lor

(photos.com)

În limba tracă, de unde am moştenit denumirea şi atributele zmeilor, S-MIN însemna literal ”Cel care meneşte (urseşte)”, dar şi ”vrăjit”, de unde şi un supranume atestat al lui Apollon – Zalmoxis, SMIN-THEOS ”Zeul Fermecător”.

Cu timpul, SMIN a căpătat şi sensul de ”blestemat; blestemăţie”, de unde româna a mai moştenit şi termenul, astăzi argotic, şmen, care înseamnă ”înşelăciune; escrocherie; bişniţă; afacere necinstită, dubioasă; şmecherie; ascunzătoare; ascunziş”.

În mitofolclorul românesc, zmeii au deseori înfăţişare omenească, dar cu proporţii uriaşe. Sunt foarte fioroşi, au o coadă acoperită cu solzi şi călăresc mai ales pe cai năzdrăvani cu mai multe inimi. Vin pe sus, pe nori fumurii, ca o furtună, ca un vârtej, sau prin neguri.

De obicei, zmeii se luptă cu Făt Frumos, care iese învingător şi se cunună cu cea mai tânără dintre domniţele răpite de ei şi salvate de el. În toiul luptei, atât zmeul cât şi Făt Frumos se prefac în roţi de foc de diferite culori.

Arma preferată a unui zmeu este buzduganul, care, aruncat la mari depărtări, vestind sosirea stăpânului, izbeşte cu vuiet porţile şi uşile, deschizându-le; apoi sare pe masă, de unde, după ce se învârteşte de trei ori, în semn că bucatele trebuie să fie gata, se aşează singur în cui.

Când îl întâlneşte pe Făt Frumos, zmeul îl întreabă: ”Cum vrei să ne luptăm? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem ori în luptă dreaptă să ne luptăm?” Atunci, Făt Frumos îi răspunde:

-Ba din luptă să ne luptăm,

Că lupta-i mai dreaptă,

De la Dumnezeu lăsată!

Iuţeala şi figura impresionantă a zmeului apar în descrierea alegorică a cailor eroilor din baladele noastre populare:

Căluşelul lui –

Puiul zmeului,

Şeuşoara lui –

Ţeasta zmeului...

Zmeii trăiesc pe Celălalt Tărâm, unde au palate strălucitoare. Un viteaz, care s-a întors de-acolo, povesteşte: ”Mândreţe ce am văzut în palaturile acele nu se poate povesti. Grădini cu fel de fel de flori şi pomi cu poame de aur şi argint, casele învelite cu argint, care străluceşte la Soare ca oglinda. Pereţii erau împodobiţi cu chipuri şi flori săpate, iar ciubucele erau poleite. În grădini şi pe săli se găseau fântâni, care aruncau apa în sus”.

O apă mare şi lată – uneori, a Sâmbetei – sau un râu de foc desparte lumea oamenilor de cea a zmeilor. Zmeii fură domniţele frumoase, pe care le ţin închise în palatele lor, de unde le scapă Făt Frumos sau alt voinic la fel de viteaz şi de isteţ.

Dar nu numai fete, ci tot ce se găseşte mai frumos în lumea noastră încearcă zmeii să aducă acasă la ei. Moşiile li se învecinează cu olaturile zânelor, cu care nu se au bine, iar ele îl ajută pe Făt Frumos să-i răpună.

Mama Zmeilor este şi mai rea şi mai sălbatică decât odraslele ei. Ea se ia după fugari - de obicei aceştia fiind Făt Frumos şi fata de împărat – cu o falcă în cer şi alta în pământ, aruncând un foc ucigător pe nări şi pe gură. Domniţa aruncă o cute, care se preface într-un munte, un pieptăn, care se preface într-un codru sau o oglindă, care se preface într-un lac adânc.

Zmeoaica bătrână trece peste munţi, codri şi ape, se strecoară prin bunget, alergând val-vârtej. Dacă nu-i poate ajunge pe fugari, îi plesneşte fierea de ciudă. Ea îşi împrospătează puterile, sorbind din sufletele închise în cofa arhiplină de după uşa palatului.

Şi zmeii şi mama lor pot lua diferite înfăţişări. Tot aşa şi fetele zmeoaicei bătrâne, când îl urmăresc pe Făt Frumos, se prefac în pădure şi izvor, fântână şi rug etc. Însă voinicul le loveşte cu paloşul, şi sângele negru, ce curge din apă sau din arbore, dovedeşte prefăcătoria.

Zmeii sunt pomeniţi deseori în descântece şi blestemaţi. Într-un descântec ”de încleştat” ei fac parte dintr-o ceată malefică:

Cum am pornit,

Înainte mi-au ieşit

Lupul

Cu lupoaica,

Ursul

Cu ursoaica,

Zmeul

Cu zmeoaica...

Bolnavul se plânge Maicii Preciste, şi ea îl salvează. Uneori, zmeii sunt confundaţi cu Zburătorii. Noaptea, ei zboară prin văzduh, dănţuind şi cântând:

Odolean şi iarbă-creaţă,

Alea-mi mănâncă din viaţă.

Odoleanul de n-ar fi,

Şi noi am putea trăi.

Mai demult, fetele, înainte de a pleca la horă, se spălau cu apă în care fierseseră odolean şi iarbă-creaţă, ca să nu le fure zmeii. Când se însera, cele care locuiau mai departe porneau repede spre casă, ca să nu le apuce noaptea şi să întâlnească vreun zmeu. Se spunea că pe fetele pe care le prindeau zmeii le luau pe sus şi intrau cu ele, prin Poarta Zmeilor, pe Celălalt Tărâm.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură