Cărţi ticăloase

Colacii de sârmă ghimpată ai crimelor comunismului ţin poporul român legat
Colacii de sârmă ghimpată ai crimelor comunismului ţin poporul român legat (NOEL CELIS / AFP / Getty Images)

După evenimentele din Decembrie 1989, au apărut nenumărate cărţi, în condiţii grafice deosebite şi cu preţuri cât de cât accesibile. Nu este vorba aici de conţinutul lor, benefic sau malefic, şi nici de talentul autorilor lor. E bine că au apărut sau au reapărut şi cele care fuseseră interzise pe vremea comunismului, şi care erau greu sau imposibil de procurat.

Tot în acest răstimp, fie din cauza greutăţilor financiare, fie din alte motive, unii români şi-au vândut cărţile anticarilor profesionişti sau unor vânzători la tarabe. Faptul are şi părţile lui bune pentru cei care le caută, mai ales că multe astfel de cărţi au preţuri mici. Problema este că printre ele se strecoară şi cărţi ticăloase, otrăvite, care au intoxicat, la vremea lor, câteva generaţii de cititori.

Am văzut pe tarabe operele complete ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, cărţi de sau cu Mao Zedong, Ceauşescu şi alţi descreieraţi cu veleităţi de ”filosofi”, dar şi cărţi de literatură, mai ales sovietice, traduse în româneşte, precum şi autohtone, de pildă ”Mitrea Cocor” de Mihail Sadoveanu, ”Lazăr de la Rusca” şi ”Minerii din Maramureş” de Dan Deşliu, poezii de Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Alexandru Jar, Victor Tulbure, Eugen Frunză, proză de Titus Popovici, V. Em. Galan, Petru Dumitriu etc.

Am găsit şi celebra carte ”Aşa s-a călit oţelul” de Nikolai Ostrovski, tradusă în foarte multe limbi, al cărei personaj principal, Pavel Korceaghin, a fost impus ca model suprem de ”om sovietic”. Ostrovski nu era lipsit de talent, şi acest lucru îl face extrem de periculos şi astăzi. Poate că el chiar va fi crezut în comunism, dar cartea rămâne extrem de subiectivă, întrucât prezintă numai punctul de vedere oficial al puterii sovietice, care era şi al lui I. V. Stalin. De altfel, chiar titlul original al cărţii conţine cuvântul rusesc stal ”oţel”, de la care şi-a luat pseudonimul şi călăul sovietic, pe numele lui de familie adevărat – Djugaşvili.

Pe lângă multe astfel de volume, am găsit la o tarabă şi altă carte, considerată extrem de importantă în anii ’50 ai secolului trecut, ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin”, subintitulată ”Eseuri critice”, de Ion Vitner, apărută la Editura de Stat, 1949. Autorul a fost un reprezentant zelos al realismului socialist şi proletcultismului din Republica Populară Română.

Acest Vitner socotea că, prin silinţă, se poate deveni ”un adevărat educator al maselor, un propagandist al ideilor socialismului, un agitator şi un mobilizator al elanului eroilor muncii din viaţa noastră de fiecare zi”. În revista ”Contemporanul”, nr. 40, 27 iulie 1947, el a publicat un articol, cu titlul ”Poetul culorilor sumbre”, în care Mihai Eminescu era contestat, fiind declarat ”nebun” şi acuzat că este ”exponent al marii boierimi şi al tedinţelor ei retrograde”, ”un caz tipic de intelectual în derută, care, în ura sa împotriva burgheziei, în loc să utilizeze armele claselor de jos, utilizează armele marii latifundii. (...) Mesajul său poetic... este mesajul unei clase decadente, agonice...”. ”Nu, zău!”, am putea spune noi astăzi şi, desigur, şi-or fi spus atunci şi unii admiratori ai poetului nostru naţional.

Volumele din anul 1949 ale lui Ion Vitner, ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin” şi ”Critica criticii”, în care a adunat articolele publicate până atunci în presă, au fost primul ghid al dogmatismului proletcultist în România. Din anul 1948, Vitner a lucrat la Universitatea din Bucureşti, înlocuindu-l pe George Călinescu (!!!), pentru a se putea impune o ”nouă intelectualitate”, care să-i ia locul celei ”vechi”. Tot prin acei ani, acest ”critic de tip nou” a atacat şi aşa destul de fragila cinematografie autohtonă.

În prefaţa volumului ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin”, autorul le dezvăluie cititorilor de ce l-a trecut în titlu pe eroul lui Nikolai Ostrovski: ”Pentru autorul acestei cărţi, ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin” nu este un simplu titlu pe care l-a găsit mai bun, sau mai original, decât oricare altul, ci este un principiu de viaţă şi de creaţie literară concretizat în figura celui mai uluitor personagiu al literaturii contemporane. (...) El este imaginea fidelă a omului într-adevăr nou, a tânărului revoluţionar de tip stalinist, pentru care nu există greutăţi de netrecut, nu există piedici de neînlăturat, nu există impasuri morale de nerezolvat, în lupta aprigă dusă împotriva exploatatorilor lumii muncitoare. (...)

”Aşa s-a călit oţelul” este un manual al vieţii, cum istoria literaturii nu a mai cunoscut până la dânsul, cu excepţia ”Mamei” lui Gorki. Pavel Corceaghin ilustrează o nouă atitudine faţă de viaţă, caracteristică numai proletariatului revoluţionar. (...) Măreţia acestei figuri a literaturii sovietice constă în faptul că nu este un personagiu ”creat”, ci unul ”trăit”, este însăşi viaţa, aşa cum istoria a înregistrat-o cu fidelitate. Zoia Cosmodemianskaia, căpitanul Gastello, Liza Ceaichina, Alexandru Matrosov, tinerii eroi din Krasnodon, sunt numai câţiva din miile de corceaghini pe care umanitatea i-a putut cunoaşte”.

Mai departe, după ce-l face pe Titu Maiorescu ”antipopular”, Vitner îl dă ca exemplu pozitiv pe criticul care a adus marxismul în România: ”Dintr-un soare înflăcărat cum a fost în timpul lui Dobrogeanu-Gherea, critica noastră literară s-a transformat – cu încetul – într-o palidă lună”.

După prefaţă, urmează capitolul ”În jurul fenomenului decăderii literaturii burgheze”, unde Vitner bate câmpii în continuare: ”Un marxist, un om format în lumina învăţăturilor lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, nu se opreşte însă în aparenţa lucrurilor, ci caută să coboare în adâncimea lor şi nu operează cu o falsă conştiinţă, ci cu o conştiinţă adevărată şi fermă care caută să facă legătura nimerită între activitatea spirituală şi activitatea socială şi politică a oamenilor dintr-o epocă dată”.

Apoi, ”criticul” trece în revistă literatura franceză modernă, căreia îi face o analiză ”marxistă”, atacându-i pe unii dintre cei mai mari scriitori moderni ai lumii. La rândul lor, curentele care încă nu-şi epuizaseră resursele creatoare pe vremea lui Vitner – dadaismul, calificat ca ”o diversiune ideologică”, futurismul, denumit ”pseudo-revoltă”, suprarealismul accesibil numai ”snobului cu foarte mulţi bani”, existenţialismul ş. a. - sunt violent contestate.

În acelaşi sens, după Vitner, ”romanul burghez din zilele noastre a devenit un instrument perfid în lupta antidemocratică, antipopulară a imperialismului”. În capitolul ”Limitele decadentismului în cultura românească” le vine rândul şi scriitorilor noştri. Şi iar este lăudat jalnicul critic marxist C. Dobrogeanu-Gherea, ”care, în numele proletariatului în creştere, loveşte în instituţiile burghezo-moşiereşti, loveşte şi demască reacţionarismul, inflluenţa dăunătoare a curentului junimist în problemele ideologice”.

În acest mizerabil capitol, cum sunt de altfel şi toate celelalte, Vitner atacă şi ”purismul barbian”, cu cuvinte dintre cele mai otrăvite, care l-ar fi putut trimite pe marele poet Ion Barbu la închisoare sau chiar în faţa plutonului de execuţie: ”El a reuşit într-adevăr să facă un serios prozelitism literar şi să deturneze de la adevărata menire a literatorului o întreagă generaţie de scriitori. În labirinturile formalismului purist şi-au găsit naufragiul numeroşi scriitori, iar firul Ariadnei i-a condus, spre deosebire de ”avantgardişti”, nu către făgaşul salvator al luptei proletariatului, ci către smârcurile pestilenţiale ale fascismului”.

După Ion Barbu, este lovit, cam cu aceleaşi invective, scriitorul Nichifor Crainic, care se afla deja în închisoare. Iată ce mai scria Vitner, în acelaşi capitol, despre oameni de ştiinţă şi de cultură cu care astăzi România se mândreşte: ”În ştiinţă, autoritatea neştirbită este Paulescu, autorul unui galimatias mistico-ştiinţific, în filosofie, figura dominantă este Lucian Blaga, autorul unei întortochiate şi obscure metafizici cu colorit german şi cu puternice rădăcini în mistica rurală. În poezie şi în proză, asistăm la o adevărată orgie cu iz teologal, drapată în culorile cele mai întunecate, în critica literară la instalarea criteriului rasial cu critica lui D. Caracostea şi Ovidiu Papadima. O literatură a descompunerii omului, a propovăduirii inutilităţii intevenţiei umane în destinul istoric al umanităţii, a desnădejdii şi a regăsirii omului în forţele supranaturale. Este sămânţa din care se dezvoltă mătrăguna legionarismului”.

Vitner publică în volumul ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin” şi articolul ”Poetul culorilor sumbre”, apărut mai înainte în presă, unde încearcă din răsputeri să maculeze geniala operă a lui Mihai Eminescu: ”Mesajul său poetic, prin decepţia profundă pe care o închide, prin mistica pe care o afirmă, prin cultul morţii, prin idealizarea trecutului îndepărtat, prin evaziunea din cadrul realităţii cu ajutorul visului, constituie o încercare de ieşire din cercul strâns al realităţii concrete, agitată de mari contraziceri economice, sociale şi politice, mesajul unei clase decadente, agonice. Opera poetică a lui Eminescu ne transmite astfel efigia fină, lucrată cu desăvârşit meşteşug, a unei iremediabile înfrângeri”.

Ei, şi aici intervine una dintre ciudăţeniile istoriei: în 1950, la numai un an de la apariţia odioasei cărţi a lui Ion Vitner, Mihai Eminescu a fost sărbătorit cu mare fast în România, cu prilejul împlinirii unui veac de la naşterea lui. O explicaţie a acestei întoarceri cu 180 de grade a opticii asupra operei poetului ar putea fi şi faptul că, în acelaşi an, el a fost sărbătorit, tot cu fast, şi la Moscova. De altfel, opera lui Mihai Eminescu s-a bucurat şi se bucură şi astăzi de admiraţie din partea multor cititori ruşi.

Ticălosul volum al lui Vitner a fost aruncat, chiar înainte de prăbuşirea comunismului, la lada de gunoi a istoriei. Ar mai fi, totuşi, o problemă, legată tot de Eminescu: detractorii lui de astăzi îi atacă opera cu aceleaşi ”argumente” ca ale lui Ion Vitner! Oare pe ce lume trăim?