Cât de tare iubea Ceauşescu poporul român: prigoana comuniştilor împotriva primului sindicat liber din România

35 de ani de la înfiinţarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. În imagine, Dr. Ionel Cană
35 de ani de la înfiinţarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. În imagine, Dr. Ionel Cană (Epoch Times România)

Recent, pe bloguri este vehiculată ideea că Nicolae Ceauşescu n-ar fi fost de fapt un tiran comunist, ci un om care îşi iubea poporul şi care a făcut numai bine românilor. Poate că nimic nu infirmă mai tare această teză decât prigoana pornită de Partidul Comunist Român după înfiinţarea primului sindicat cu adevărat liber în România.

Înfiinţat în 1979, după numai o lună, sindicatul avea peste 2000 de membri, înrolaţi în ciuda presiunilor Securităţii şi organelor de Partid, deşi prin acordurile internaţionale semnate România se obliga să respecte dorinţa muncitorilor de a se organiza în sindicate libere.

Nu mulţi au fost cei care au provocat deschis şi direct supremaţia regimului comunist condus de dictatorul Nicolae Ceauşescu. Considerat primul sindicat liber din România totalitară şi din Europa de după fosta Cortină de fier, Sindicatul Oamenilor Liberi din România (SLOMR) este o iniţiativă curajoasă care a luat viaţă în 1979 când un grup de 15 muncitori, în frunte cu doctorul Ionel Cană, au decis să apere drepturile muncitorilor pentru a le asigura acestora condiţii de muncă şi de existenţă decente.

Într-o singură lună de la înfiinţare sindicatul a ajuns să numere 2.400 de membri, dar a fost desfiinţat în mod brutal în următoarele trei luni de autorităţile comuniste coordonate de forţele de Securitate.

„Am iniţiat şi organizat SLOMR în conformitate cu Pactul Internaţional al Drepturilor civile, politice, economice şi culturale ratificat de Nicolae Ceauşescu prin decretul 212 din 1974 în care se menţiona explicit dreptul cetăţenilor de a se organiza în sindicate libere care să le asigure condiţii de muncă şi de existenţă decente.

Tratatul a devenit lege şi prevedea că cetăţenii din România sunt liberi să se organizeze în sindicate libere, deci în alte sindicate decât cureaua de transmisie leninistă a unicei forţe politice din acea vreme, Partidul Comunist. Însă, Ceauşescu a făcut această ratificare doar pentru a arunca praf în ochii străinătăţii şi pentru a intra în concertul internaţional al ţărilor civilizate de atunci”, a declarat dr. Ionel Cană.

Strategia aplicată de Ceauşescu după semnarea pactului a fost să le impună muncitorilor să semneze un „jurământ de credinţă” faţă de stat şi faţă de el prin care aceştia îşi pierdeau aceste drepturi şi erau reduşi la tăcere.

„Concomitent sau a posteriori oarecum el a căutat să încătuşeze populaţia României contracarând acest pact foarte liberal la acea vreme prin impunerea către masa salarială a unui aşa-zis jurământ de credinţă fiecărui om al muncii din România acelui an, 1975. Depunând acel ticălos jurământ de credinţă te legai de mâini şi de picioare şi nu mai erai în stare, nu mai aveai calitatea, să protestezi la eventualele abuzuri sociale sau privind relaţiile de muncă săvârşite de statul totalitar. A fost o chestie diabolică pe care foarte puţini au remarcat-o la momentul respectiv şi în consecinţă ca oile majoritatea au fost mânaţi de la spate şi forţaţi să depună acest jurământ de credinţă. Jurământul de credinţă era faţă de stat şi faţă de Nicolae Ceauşescu, care „iubea cu gelozie„ clasa muncitoare şi care nu concepea altcineva din mijlocul muncitorilor să se ridice în două picioare şi să protesteze într-un fel faţă de abuzuri sau ilegalităţi”, a explicat dr. Cană.

Acesta a explicat că sindicatul lor se integra în curentul „legalist”, adică cei care nu contestau în mod direct regimul „criminal”, ci făceau apel la legile ţării pentru a-şi cere drepturile.

„Noi, ca şi mişcarea Goma care ne-a precedat cu doi ani, intrăm în curentul aşa-zis legalist. Deci din capul locului nu contestam un regim care se dovedise criminal de atâtea ori şi invocam legile ţării spre a apăra pentru început interesele oamenilor muncii. Deci am intrat puţin în ideea de scop al Sindicatului Liber. Scopul era de a apăra interesele sociale ale oamenilor muncii”, a precizat Ionel Cană.

Sindicatul Liber a început prin acţiuni clandestine de pregătire a mişcării, înainte de produce un impact major asupra populaţiei, respectiv atunci când a fost citită pe postul de radio România Liberă declaraţia de constituire a sindicatului la data de 4 martie 1979. Discuţiile despre noua formaţiune înfiinţată a devenit unul din principalele subiecte de discuţii pe postul de radio. Sindicatul a avut un statut care a permis organizarea deosebită în timp şi spaţiu astfel încât în scurt timp de la difuzarea prin radio deja se raportau peste 2.000 de aderenţi organizaţi pe secţii regionale în Banat, restul Transilvaniei, Oltenia.

„Am avut aceste secţii regionale şi am fost organizaţi pe criteriul acţiunilor în valuri, în sensul cade unul se ridică altul, cade unul se ridică altul. Aceasta a dat foarte mult de furcă forţelor de represiune pentru că a fost nevoie de o mobilizare extraordinară a aparatului represiv faţă de nişte oameni care nu aveau experienţa gherilei ideologice şi care le-au pus foarte multe probleme în represiune”, a adăugat Ionel Cană.

„Care a fost răspunsul dictaturii la iniţiativa noastră? Ei nu au vrut să discute cu noi, noi care propuneam prin sindicat îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de existenţă ale oamenilor, deci condiţii decente, şi au recurs la represiune. Represiunea constând în judecarea noastră în mare grabă, într-un proces politic cu uşile închise şi condamnarea noastră la ani grei de temniţă. Pentru ce? Pentru complot împotriva orânduirii socialiste. Ne-au condamnat şi ne-au judecat pe noi pentru complot, noi care respectam ad-literam legile ţării şi pactele internaţionale pe care Ceauşescu tocmai le semnase, dar sconta că nimeni din România să nu se ridice să spună domnule ai semnat, respectă-l”.

Regimul comunist le-a oferit în schimbul iniţiativei lor condiţiile specifice de cazare din temniţele comuniste, respectiv frigul, foamea şi bătăile, iar ca urmare a suferinţelor îndurate, unii dintre membrii sindicatului şi-au pierdut viaţa. Membrii sindicatului sunt oamenii care „au reuşit să se ridice şi să protesteze împotriva dictaturii şi a exceselor şi a crimelor făcute de regimul comunist”.

„În disperarea lor aceşti agenţi represivi au arestat pentru scurte perioade de timp, care, din relatările informatorilor se dovedeau a fi incomozi şi care să zicem într-o pauză de lucru la întreprinderea respectivă ar fi spus „bă, ai auzit că e unu care umblă cu Sindicatul şi are mai mulţi oameni în jurul lui: bravo lor” – la puşcărie cu tine. Deci vreau să vă spun că cifra întemniţaţilor în legatură cu mişcarea SLOMR este de circa 40.000, cifră care poate fi comparată doar cu cifra de 50.000-60.000 de ţărani care au fost întemniţaţi pe o perioadă de decenii în legătura cu colectivizarea forţată a agriculturii”, a precizat dr. Cană.

„Deci dacă reacţia dictaturii la formarea sindicatului a fost represiunea fără niciun fel de discuţie, care a fost reacţia societăţii postdecembriste, de după schimbările din 89, schimbări care pentru mine sunt irelevante, singurul lucru notabil care se poate constata este asasinarea cu forme în regulă a dictatorului Nicolae Ceauşescu. Ceea ce vreau să subliniez este că din 89 până acum, deci de 24 de ani, nu s-a produs niciun fel de modificare şi noi am rămas captivi ideii de comunism. Deci dacă reacţia dictaturii a fost de represiune prin întemniţare clasică, reacţia comuniştilor postdecembrişti a fost fie de trecere sub tăcere, de ascundere, de denaturare, sau de mistificare a Sindicatului nostru liber”.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii