Despre suferinţă e greu să povesteşti (I)

.
. (Photos.com)

La Filiala Constanţa a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici l-am întâlnit pe domnul Paul Andreescu, şeful Filialei, care a dat curs rugăminţii noastre de a ne istorisi din experienţele trăite şi suferinţele îndurate în primii ani ai comunismului din România.

Paul Andreescu: Despre suferinţă este greu să povesteşti pentru că ea se simte, nu se povesteşte. Şi totuşi, nu numai noi, dar într-un fel sau altul, tot poporul acesta a suferit în timpul comunismului. N-au suferit, poate, cei câteva sute de mii care au făcut parte din vârfurile Partidului şi instituţiile opresive care trebuiau să apere partidul. În rest, cam toţi au suferit.

Comunismul s-a instalat prin crimă. Oriunde a fost comunism şi oriunde mai există comunism în lumea aceasta, el se manifestă ca un sistem al crimei şi terorismului.

Prima valoare umană este în primul rând libertatea de exprimare, dreptul de a te exprima. Şi iată că noi aproape închidem ochii faţă de ce se întâmplă în unele ţări, unde terorismul comunist şi totalitar se manifestă din plin: atrocităţile din China, Coreea de Nord, Cuba.

Din păcate, noi nu am avut o ţară cu tradiţii democratice, alte ţări se consideră leagănul democraţiei şi apărătoare ale valorilor. Noi am făcut parte din lagărul comunist euoropean, fiind o parte din sistemul bolşevic. După al doilea război mondial, în 1945 comuniştii au preluat puterea, în timp ce în ţară erau trupe forţe ruseşti cu tancuri şi baionete, la care se adăugau în egală măsură trădătorii noştri care uneori încercau să-şi întreacă stăpânul, ca orice slugă. Terorismul comunist s-a instalat rapid şi au fost folosite chiar manifestaţiile proreglaiste din 1946; mai întâi au fost arestate căpeteniile partidelor politice şi după aceea s-au format structurile represive.

Eu sunt una dintre victimele terorii comuniste şi un supravieţuitor al fabricilor crimei - vorbesc de închisorile comuniste şi lagărele de exterminare. Mai suntem foarte puţini. La Constanţa suntem sub 100 de supravieţuitori şi judeţul Constanţa a fost unul din cele care au dat o jertfă mare în lupta cu comunismul.

Arestarea mea s-a produs în anul 1956 la începutul lunii noiembrie. Aveam 17 ani şi făceam parte, împreună cu alţi tineri şi elevi, dintr-o organizaţie cu caracter anticomunist. În ziua de 7 noiembrie 1956 trebuia să mergem la defilare şi să preamărim Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Grupul de tineri din care făceam parte pregătise ca în ziua de 7 noiembrie să ne încolonăm în rândul celor care demonstrau în faţa tribunei care se instala pe bd. Tomis - atunci se numea Stalin – şi unde luau loc oficialităţile comuniste din Constanţa şi judeţul Constanţa, precum şi autorităţi ale invadatorilor - este vorba de armata rusească.

Noi intenţionam să ne oprim în dreptul lor, să împrăştiem manifeste cu caracter anticomunist. În Manifestul nostru ceream plecarea trupelor sau alungarea trupelor ruseşti din ţară, scoaterea din învăţământ a obligativităţii limbii ruse, scoaterea din învăţământ a istoriei Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, libertăţi de exprimare şi mişcare.

Voiam să împrăştiem manifeste şi verbal să cerem celor care ar fi rămas surprinşi de atitudinea noastră să se solidarizeze cu acţiunea de alungare a trupelor de pe teritoriul ţării. Era un act absolut normal. Nu cred că aş face altfel dacă ar fi să o luăm de la capăt, pentru că orice cetăţean care şi-ar fi iubit ţara nu ar fi putut să suporte atâta cizmă rusească, atâţia cotropitori.

Din păcate, poporul nostru şi poate că şi altele, a excelat în delaţiuni. Totdeauna am avut delatori indiferent de vârstă. Aşa s-a întâmplat şi cu noi şi ne-am trezit arestaţi înainte de 7 noiembrie 1956. Deoarece erau zvonuri că deţineam armament şi voiam să trecem la acte de terorism, de frică, la Constanţa au amânat defilarea din 7 noiembrie, dar costurile au fost enorme pentru noi.

Arestările noastre s-au produs în perioada 5-7 noiembrie. La început am fost dus în vechiul sediu al securităţii. Era cumplit: fără nici un pic de încălzire, într-o celulă de beton şi cu un pat tot din beton – îl denumisem patul lui Procust, deoarece dimensiunile patului erau mai mici decât înălţimea noastră.

Au urmat anchetele - crâncene. Torturile erau inimaginabile. Nu se ţinea seama de vârstă. În sistemul comunist, odată intrat erai banditul care trebuia terminat. Mai mult, nu-i interesa adevărul, voiau să scoată mai mult decât atât, trebuia să scoată din tine un mare bandit şi trebuiau să dovedească că au făcut o descoperire extraordinară reuşind să înlăture marele pericol pe care îl reprezentai. Eram 7 în grupul nostru: cel mai tânăr avea 16 ani şi cel mai mare 21 de ani.

Reporterul: ce voiau să afle?

Paul Andreescu: Doreau să spunem ce voiau ei. Că atentasem la securitatea statului, că împrăştiasem manifeste, că ne organizasem să schimbăm regimul şi că eram mai mulţi. Nu le venea să creadă că eram numai tineri. Credeau că eram conduşi de cineva mai în vârstă, un duşman care să ne fi înveninat şi otrăvit cu ceva. Nu puteau să înţeleagă că nu era nimeni în spatele nostru.

În sistemul comunist, odată intrat erai banditul care trebuia terminat. Mai mult, nu-i interesa adevărul, voiau să scoată mai mult decât atât, trebuia să scoată din ţine un mare bandit şi trebuiau să dovedească că au făcut o descoperire extraordinară reuşind să înlăture marele pericol pe care îl reprezentam noi.

Anchetele erau dure. Este greu să-ţi imaginezi că fiind atât de crunt bătut şi plin de sânge nu era nimeni pe care să-l intereseze ce se întâmplă. O singură dată cât am fost în sediul securităţii am fost vizitat de doctorul Aşchie, care atunci era maior. Nu-l interesa să te trateze, venea şi pleca. Îi spunea gardianului să-ţi dea o compresă sau să-ţi permită să stai pe patul de beton, pentru că, altfel, de la 5 dimineaţă până la ora 22 nu aveai voie să stai întins, ci să stai cel mult pe şezut. Ziua eram anchetat şi luam bătăi crunte inimaginabile, iar noaptea eram anchetat de lt. Enăchescu, care nu mă bătea. Însă anchetându-mă, îmi lua jumătate sau chiar mai mult de jumate din timpul de somn şi aceasta era tot o tortură. A două zi programul era acelaşi de la 5 dimineaţă până noaptea la ora 22.

Acestea erau formele de tortură. Am încercat pe urmă să rememorez tot: arestarea şi trezirea într-o celulă sinistră. Aveai sentimentul de prăbuşire. Descoperi că te duci şi te tot duci şi ai conştiinţa că nimeni nu te mai poate ajuta. Apoi încet realizezi că numai Dumnezeu te poate ajuta şi tu însuţi.

Reporterul: Cum aţi găsit forţa să rezistaţi?

Paul Andreescu: Mă simţeam că un soldat în tranşee, care nu ştia unde este inamicul şi când atacă. Aşteptam atacul în orice moment. Asta aşteptam eu de la aceşţi anchetatori. Până când mi-am dat seama că eu am învins. A fost ca o revelaţie. Am simţit că m-am eliberat de o teamă imensă şi le-am spus că eu sunt învingătorul: “Tu n-ai să mă învingi niciodată. Uită-te la mine cât sunt de mic. Te duci acasă şi spui copiilor şi soţiei că ai strivit în bătaie un bandit micuţ de 17 ani care era să dărâme sistemul acestei ţări.”

După aceea, într-o noapte s-a schimbat ceva. M-au pus să iau şi paltonaşul cu care eram îmbrăcât când am fost arestat. Însă în loc să mă ducă la anchetă m-au scos afară. Aerul rece de afară m-a izbit.

Noi ştiam multe lucruri care se întâmplau în alte locuri ale securităţii. Trăgeam cu urechea, fiecare afla de la oricine putea. Ştiam că unii erau duşi undeva pe malul marii şi executaţi. Şi eu eram dintre cei pe care îi ameninţau cu executarea. În noaptea aceea când m-au urcat în maşină şi am pornit, eram sigur că mă duc să mă împuşte, deşi m-am gândit că e prea devreme. Nu vedeam traseul pe care mergeam pentru că nu ieşeai decât cu ochelari la ochi. Am crezut că mă duce la Mamaia şi mă împuşcă. Dar intuiam după direcţia maşinii că nu am părăsit oraşul. Nu ştiam că au un loc de execuţie undeva în oraş. M-au coborât, m-au luat de mână, am intrat pe un hol şi în loc de execuţie, am simţit un aer cald, un miros proaspăt de nou. M-au purtat pe holuri şi m-au aruncat într-o celulă care avea căldură, un pat cazon de fier, o saltea, o pătură, precum şi oliţă în care trebuia să-ţi faci nevoile. Şi eu am zis, Doamne, în loc de iad am ajuns în răi. Pentru că sediul noii securităţi unde am ajuns era diferit.

A urmat apoi procesul, am fost condamnat de Tribunalul Militar din Constanţa la 5 ani de închisoare pentru că am făcut parte dintr-o organizaţie de tip fascist. De fapt, nu aveam nimic comun cu fascismul. M-am născut în 1939 şi nu ştiam ce este fascismul.

În România comunismul a fost declarat criminal şi ilegitim, dar atât. Nu s-a arătat cât de criminal şi ilegitim a fost. În schimb vrem să reabilităm Doftana, să arătăm cât au suferit comuniştii în timpul burghezo-moşierimii. Este degradant. O spun eu care am avut vârsta de 17 ani când am intrat în interiorul comunismului şi l-am văzut hâd; emblema comunismului a fost bâta, şi băta rămas. Nu au ceva mai sofisticat. Au încercat o variantă în timpul criminalului de Ceauşescu: pericolul a devenit spitalele de psihiatrie de unde nu ştiai dacă mai ieşi sau nu.

După condamnare, a urmat periplul închisorilor unde erau adevărate fabrici ale morţii. Orice gardian avea drept de moarte şi de viaţă asupra ta. Putea să facă orice şi oricum nu răspundea în faţa nimănui. Eram înfometaţi în permanenţă, bătuţi şi batjocoriţi în permanenţă, încercau să ne umilească, dormeam în condiţii mizere. În Jilava, în timpul verii erau alături hârdăul din care beam apă şi hârdăul în care ne făceam nevoile – le ţineau până se umpleau şi abia atunci le scotea afară: când schimbau tura seară şi dimineaţă. În rest, dospeau mirosurile de urină şi de fecale, deşi printre noi erau oameni bolnavi de stomac. Astea erau condiţiile în care ne ţineau.

Îmi aduc aminte de Gherla, unde nu am fost niciodată un supus. Am stat peste 100 de zile la izolare. Izolare însemna să mănânci la 3 zile. În celelalte zile primeai de două ori pe zi câte o căniţă cu apă caldă cu sare. Lucrau ştiinţific nemernicii. Îmi pare rău pentru medici, pentru că s-au compromis şi au semnat sute de acte cu boli fictive. În loc să fi scris cu răspundere că omul a fost omorât prin înfometare, prin bătaie, muncă peste puterile lui, a fost ţinut în ger, ploaie, soare, vânt – acestea erau metodele pe care le foloseau. Medicii scriau că oamenii au murit de infarct sau altă boală. Este ruşinos. Numai eu am la Filiala Constanţa sute de acte semnate pentru o parte dintre cei exterminaţi pe Canalul Dunăre-Marea Neagră. În acest perimetru dintre Dunăre şi mare au fost exterminaţi mii de oameni. Canalul a fost gândit numai pentru exterminare.

VA URMA

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii