Pasărea Sufletului, la Sighet

Cimitirul Săracilor din Sighetul Marmaţiei, 14 iulie 2013
Cimitirul Săracilor din Sighetul Marmaţiei, 14 iulie 2013 (Epoch Times România)

Printre evenimentele care au marcat recenta ediţie jubiliară a Şcolii de Vară de la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, de la Sighetu Marmaţiei, s-a numărat şi vizitarea Cimitirului Săracilor, aflat la marginea dinspre râul Tisa a oraşului. Este o experienţă teribilă, mai ales după ce afli amănunte privind acest loc de reculegere.

Cei morţi în închisoare erau îngropaţi noaptea, în secret, în diferite cimitire, iar începând cu anul 1953 aici, la Sighet, pe malul Tisei, unde era şi frontiera cu U.R.S.S. Pentru că gropile nu au putut fi identificate, a fost imaginat un proiect peisagistic, în care conturul ţării este scris cu brazi, iar pe locul localităţii Sighetu Marmaţiei de pe hartă este înălţat un cenotaf dominat de o cruce masivă, decorată în stil bizantin.

În interior sunt depuse urne – purtând motivul popular românesc al Păsării Sufletului – în care şiruri nesfârşite de oameni veniţi din toată ţara au depus câte un pumn de pământ din locurile de execuţie, de pe gropile comune, de pe alte morminte ale victimelor. În afara graniţelor simbolice ale ţării, spre Răsărit, sunt plăci cu numele celor care au murit deportaţi din România în Donbas sau în Siberia.

În anul 2012, după motivul popular al Scării Vieţii, la intrarea în Cimitirul Săracilor a fost înălţată o poartă monumentală, surplombată de o clopotniţă şi de o mică platformă de pe care poate fi cuprinsă priveliştea ansamblului, un proiect al arh. Ştefan Radocea. Cu acest prilej a fost construit şi un centru de informare, unde vizitatorii primesc primele lămuriri asupra felului cum poate fi parcurs itinerariul în cimitir.

Nu e prea greu să-ţi imaginezi, în Cimitirul Săracilor de la Sighet, că Păsările Sufletelor revin din când în când aici, unde au pătimit cumplit înainte de a-şi lua zborul spre o lume cu mult mai bună. O astfel de lume curată a visat cu siguranţă şi Constantin Ticu Dumitrescu, devenit, după 1989, preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR), pe care l-am şi cunoscut personal, cu prilejul întâlnirilor pe care le-a avut cu jurnaliştii.

Ticu Dumitrescu a fost la Memorialul de la Sighet, rămânând foarte impresionat de ce a văzut aici. Am simţit, la Cimitirul Săracilor, Pasărea Sufletului lui. Poate pentru ca, la una din mesele rotunde, organizate cu prilejul ediţiei jubiliare a Şcolii de Vară, a fost evocat, cu profundă admiraţie şi recunoştinţă, de actualul preşedinte al AFDPR, Octav Bjoza.

Am scăpat oare de comunism? Desigur, Ticu Dumitrescu ar fi avut toate motivele să spună că nu. După 1989, a fost urât cu înverşunare de foarte mulţi politicieni, din al doilea eşalon de comunişti, unii dintre ei aflaţi şi astăzi la putere. I s-au scornit atâtea jigniri, încât te poţi întreba dacă nu cumva, psihic, nu a suferit tot atât, sau poate chiar mai mult, ca în comunism.

Da, mai rar OM, în România, ca Ticu Dumitrescu. Era de aceeaşi calitate ca şi cei pătimiţi sau morţi la Sighet. Din acest motiv, i-am solicitat lui Octav Bjoza, el însuşi trecut prin temniţele comuniste, evocarea predecesorului său în funcţie, pentru a o prezenta şi cititorilor noştri. Se intitulează „Portret de luptător. Constantin Ticu Dumitrescu (1928 – 2008)”:

„De tânăr a făcut parte din rândurile Partidului Naţional Ţărănesc. Se alătură celor care se opun instaurării regimului comunist. Este arestat şi condamnat la ani grei de temniţă. A trecut prin mai multe închisori şi lagăre de muncă forţată, dintre care nu a lipsit Canalul Dunăre – Marea Neagră.

După eliberare, se angajează la un trust de construcţii de drumuri şi poduri forestiere, izolându-se astfel departe de lume. Impresionează prin seriozitate, meticulozitate; fiind apreciat de superiori, ajunge şeful unui mic şantier. Atât în timpul detenţiei, cât şi în libertate, a fost de o moralitate exemplară.

După evenimentele din Decembrie 1989, la începutul anilor ’90, intră în politică, alături de Corneliu Coposu, de a cărui apreciere s-a bucurat. Face parte din structurile de conducere ale PNŢCD. Tot atunci este ales preşedinte al AFDPR, funcţie deţinută până la moarte, fiind reales în mai multe mandate consecutive.

Organizează structural asociaţia, îmbunătăţeşte statutul; de asemeni, îmbunătăţeşte şi veghează la respectarea D. L. 118/1990. În mandatul 1992 – 1996, este ales senator în Parlamentul României, ocupând funcţia de preşedinte al Comisiei pentru Rezolvarea Abuzurilor. În mandatul 1996 – 2000, este reales senator, din partea CDR.

După 2005, îl găsim în Consiliul de Conducere al CNSAS, unde ar fi trebuit să-i fie preşedinte, dar o altă persoană este „numită politic” prin vot secret. Tinerii cercetători fac lanţ viu în jurul CNSAS, în semn de protest şi de solidaritate faţă de el.

A scris mai multe cărţi, după ce a cercetat câteva mii de dosare întocmite de fosta Securitate, cărţi în care a făcut o amplă radiografie a luptătorilor şi luptei anticomuniste. A acţionat cu tenacitate în slujba aflării adevărului şi respectiv a păstrării memoriei nealterate, colaborând fructuos cu doamnele Ana Blandiana şi Lucia Hossu Longin, cu domnul Marius Oprea şi cu mulţi alţii.

A fost iniţiatorul şi părintele Legii Deconspirării Ofiţerilor de Securitate care au făcut poliţie politică. Proiectul de lege a fost trecut prin ciur şi dârmon în Parlamentul României, astfel încât nici autorul nu l-a mai recunoscut, renunţând la paternitatea asupra lui. Proiectul, devenit lege, ne-a adus în situaţia de a ne arăta cu degetul noi între noi şi nicidecum noi către criminalii care ne-au trimis la moarte.

A visat şi la o lege a lustraţiei, de altfel împreună cu noi toţi. Am fost atât de naivi, pentru că lustraţi ar fi trebuit să fie chiar cei ce ar fi votat-o! A iniţiat şi s-a ocupat efectiv de realizarea Monumentului Naţional al Luptătorilor Anticomunişti. După o lungă şi grea suferinţă, la vârsta de 80 de ani şi 6 luni, ne-a părăsit trist, pentru că nu a apucat să-l vadă dezvelit şi sfinţit. Acest lucru nu s-a întâmplat nici acum, când au mai trecut încă patru ani şi jumătate.

Păcat că ţara nu are nevoie de repere morale asemenea lui şi a altora ca el, care ar fi putut constitui adevărate jaloane demne de urmat de către tânăra generaţie! Fie ca memoria lui C. T. Dumitrescu să rămână pildă peste timp! Sighet / 14.07.2013 / Octav Bjoza”. Fie!

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Interne