Atunci când casele vorbesc

Cuhnia palatului brancovenesc de la Mogosoaia.
Cuhnia palatului brancovenesc de la Mogosoaia. (Lidia Melinte/Epoch Times)

Casele sunt ca oamenii. Unele neinteresante care servesc existenţei proprii, îndeplinind doar o funcţie utilitară şi atât. Altele, dimpotrivă, sunt deschise către lumea întreagă, cu poveşti de spus.

Pe străduţele Bucureştiului cu case vechi dintr-un alt secol simţi că străbaţi un alt spaţiu-timp al oraşului, că intri într-o altă poveste a lui. Iar derulând aceste poveşti, pătrunzi mai adânc în sufletul tainic al oraşului, care, de altfel stă ascuns privirii rapide, obişnuite cu drumurile principale mereu în construcţie sau în demolare.

O viaţă nobilă cere o arhitectură nobilă pentru nobila folosire a oamenilor nobili, spunea cineva. Iar lipsa culturii înseamnă ceea ce a însemnat dintotdeauna: o civilizaţie lipsită de nobleţe şi prin urmare iminenta sa cădere.

Ele, vechile case boiereşti, cu coloane şi bolţi, brodate cu iederă, cu farmecul lor desuet şi aristocratic, cu stilul rafinat, formează substanţa profundă a oraşului. Identitatea sa între milioane de alte oraşe. Acel ceva unic şi irepetabil al său.

Unele sunt locuite, altele sunt muzee, centre de cultură sau au diverse alte funcţii, iar altele, şi nu puţine, zac neglijate în ruină, aflându-se abuziv pe lista demolărilor. Ele toate dau oraşului identitatea acelui: „Eu sunt” rafinat şi cochet. Ele creează o stare de bine pentru că frumuseţea crează o stare de bine.

După cum spunea arhitectul mexican Luis Barragan, arhitectura este o artă atunci când, conştient sau inconştient, crează emoţia estetică în atmosferă şi când acest mediu creat în jurul ei produce o stare de bine.

Bucureştiul totuşi, ne oferă şi el, precum alte mari oraşe, un joc al contrastelor. Există o disputare a zonelor de frumuseţe elegantă cu cele de urâţenie agresivă, fără ca, de multe ori, între ele să existe o delimitare precisă. Nu mă refer neapărat la priveliştea nefericită pe care o poate oferi înşiruirea nesfârşită de blocuri din Berceni, Balta Albă, etc, unde şi aici gradul de urâţenie este pe nivele, de la jalnic la acceptabil.

Dar, de câte ori nu găsim peisajul cochet al caselor pe lângă care trecem întrerupt brusc de porţiuni cu ruine sau semi-ruine în care se amestecă indistinct molozul cu diverse gunoaie şi câini vagabonzi? Astfel de ruperi de peisaj pot fi mai triste uneori decât contemplarea monotonă a „cutiilor de chibrituri” din cartierele muncitoreşti, pentru că ele îţi evocă o moarte. Nu numai o moarte, ca o dispariţie, ci mai rău, o degenerare. O involuţie, o degenerescenţă la care asistăm astăzi după nişte glorii apuse. Am ajuns aici după un comunism care a vrut să demoleze clădirile istorice şi bisericile tot aşa cum a vrut şteargă din sufletul nostru spiritul liber şi omenia.

Sfârşitul secolului XIX ne găseşte într-un Bucureşti în care se înalţă în tot locul, clădiri elegante şi impunătoare construite în stilul renaşterii franceze sau italiene. Sunt de remarcat şi pieţele de inspiraţie franceză în care străzile pornesc radial, construcţii realizate conform planurilor arhitecţilor francezi sau români formaţi la şcoala de arhitectură franceză şi construite de echipe de constructori italieni.

Toate aceste elemente arhitectonice, la care se adaugă atmosfera prezentă în numeroasele cafenele ale oraşului şi viaţa literar-artistică foarte intensă, fac din Bucureştiul începutului de secol XX „Micul Paris” din estul Europei.

Perioada comunistă marchează creşterea populaţiei şi suprafeţei oraşului, câteodată în mod forţat pentru a servi intereselor dictaturii. În dorinţa de a face din Bucureşti un exemplu naţional de oraş comunist, se începe în anii ’80 politica de sistematizare urbană ce va duce la pierderea iremediabilă a unora din simbolurile seculare ale oraşului. Ele sunt înlocuite de acele construcţii masive fără personalitate şi omniprezentele blocuri numite de locuitori „cutii de chibrituri”.

Astăzi, lipsa unui plan general de dezvoltare pe termen lung duce la creşterea alarmantă a numărului de automobile şi a poluării. Patrimoniul istoric este agresat permanent prin construcţii supradimensionate în locaţii nepotrivite. Nu există plan pentru dezvoltarea coerentă a unui centru de afaceri în paralel cu un centru comercial şi zona istorică ce ar duce la introducerea lor în trei circuite de turism istoric, comercial, respectiv de afaceri. Spaţiul verde scade permanent sub privirile indiferente sau complice ale administraţiei locale.

Ele, vechile case boiereşti, cu coloane şi bolţi, brodate cu iederă, cu farmecul lor desuet şi aristocratic, cu stilul rafinat, formează substanţa profundă a oraşului.

Întrebarea în prezent este dacă Bucureştiul poate face faţă dezvoltării economice în acelaşi timp cu dezvoltarea identităţii şi culturii ecologice.

Comunismul, cu programul lui de distrugere a identităţii umane, a declanşat programul de distrugere a patrimoniului naţional, deci a identităţii naţionale. Şi mai departe, după 1989, „fără o viziune, sub toate administraţiile care s-au succedat, procesul de degradare şi distrugere a continuat” (Stelian Tănase).

De fiecare dată când o casă-monument de arhitectură este distrusă, în loc să fie recondiţionată, restaurată, ceva moare în noi, atât ca români cât şi ca oameni. Devenim altfel de oameni, mai mici sufleteşte, mai meschini, mai limitaţi. Mai nefericiţi. Mai alienaţi. Mai singuri.

Stelian Tănase vorbeşte în articolul său „Cartierul latin al Bucureştilor” despre o astfel de omenire vie distrusă înainte să cadă zidurile unui anumit cartier (Matache, în cazul de faţă) înlocuită de suferinzii acelui gen de degenerare umană obţinută prin programul comunist de distrugere morală, spirituală, naţională.

„O lume extrem de vie, independentă, întreprinzătoare, harnică a dispărut în numai câţiva ani şi a fost înlocuită cu proletari aserviţi, angajaţi la stat, cu funcţionari, cu oameni dependenţi de bugetul unui stat dictatorial, cinic şi lacom. Independenţa de spirit a locului s-a prăbuşit dramatic în acest context şi ea. Statul a distrus după 1945 ţesutul social care a dat, aproape un secol, specificul extraordinar de interesant al întregului cartier.”

După aproape cinci secole de istorie medievală şi peste o sută de ani de dezvoltare arhitectural-urbanistică modernă, Bucureştiul a cunoscut demolările „epocii de aur” şi, după 1990, presiunea intereselor de afaceri. Întorcându-se acum spre patrimoniul său istoric, depinde doar de noi ca oraşul să poată avea şansa de a-şi reconstrui destinul. De a se regenera.

Treaba clădirilor este să îmbunătăţească relaţiile umane, spunea un arhitect. Arhitectura trebuie să le uşureze, nu să le facă mai dificile.

Şi dacă ar fi să-l ascultăm pe Kahlil Gibran, casa este corpul nostru mai mare. Trebuie să fim atenţi cu noi înşine. Aşa vom învăţa cum să fim atenţi şi cu ceilalţi.

Casele au poveştile lor aşa ca şi noi, oamenii. Nu putem trece indiferenţi când un semen de-al nostru este în suferinţă. Am deveni altfel de oameni. Mai reci. Mai limitaţi. Mai nefericiţi. Mai singuri.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Life & Style