Ceauşescu din noi

Cimitirul Ghencea, mormântul lui Nicolae Ceauşescu.
Cimitirul Ghencea, mormântul lui Nicolae Ceauşescu. (DANIEL MIHAILESCU / AFP / Getty Images)

Soţilor Ceauşescu li s-au adus iarăşi flori la mormânt, conform unei ştiri transmise de Crăciun, pe România TV.

Unul dintre cei veniţi acolo a declarat scurt că el pe vremea lui Ceauşescu a “făcut o facultate, a avut o casă şi o slujbă”. Altul a spus că de “comunism e nevoie în România”. Că el, comunismul, ”e un rău necesar în România”.

Oamenii aceia, cu fulare roşii la gât şi cu carnetul de partid în mână, veniseră, în ziua de Crăciun, să aducă “un pios omagiu” (aşa stătea scris pe o pancartă) celui care interzisese Crăciunul. Ca să nu mai vorbim de orice altă formă de gândire liberă. Ridicolul situaţiei era mai adânc decât ce se vedea la suprafaţă. Un asemenea exemplu s-ar putea considera un caz izolat, totuşi faptul că nu sunt puţini cei care regretă dezvăluie o realitate cutremurătoare: sunt enorm de mulţi oameni care nu ştiu ce au trăit. Nu au înţeles dimensiunea răului care li s-a făcut, creând astfel premisele repetării lui.

Se poate ca gestul lor să aibă cel puţin trei cauze. Prima ar fi îndoctrinarea forţată la care au fost supuşi i-au făcut produsul acelei epoci; a doua ar fi că avantajele de care s-au bucurat în raport cu alţii i-au fidelizat pentru trecut şi i-au ridicat împotriva prezentului; sau, a treia cauză, ar putea fi regretul celui care, în vârstă fiind, trăieşte din amintirile unui trecut plin de vise în opoziţie cu un prezent lipsit de posibilităţi de împlinire.

Oamenii prinşi între două timpuri

Măcar din aceste trei motive pentru care nu se simt destul de puternici să primească provocările unui alt context, unii preferă să trăiască în agonia unei duble iluzii: binele din comunism şi mai-răul de astăzi. Prinşi între două planuri, ei nu vor fi niciodată capabili să facă operaţia esenţială care dă calitatea de fiinţă umană: să distingă binele de rău şi să aleagă binele.

În privinţa comunismului, lucrurile nu au fost niciodată tranşate în România. Nu s-a expus îndeajuns marea crimă a comunismului. Nu s-a arătat (nu a fost lăsat să se explice) îndeajuns cât eram de contaminaţi şi modificaţi de la normalitate, cât de trunchiaţi de neîncrederea în noi şi frică de viitor. Nu s-a vorbit destul despre teroare şi control şi despre traumele cu care am rămas.

Marea crimă a comunismului nu a fost nici înfometarea, nici închisorile şi nici măcar uciderea fizică, ci scopul în sine al acestora: dezumanizarea.

“Nu noi o să vă ucidem, ci o să vă lăsăm să vă ucideţi între voi” era principiul folosit în închisorile comuniste în scopul bestializării omului. După torturi neîntrerupte, înfometare, privare de somn, ideologizare forţată, terorizare psihică continuă, după crearea acelei stări de pustiu sufletesc şi lipsă de speranţă, deţinuţii erau forţaţi să se bată şi să se denunţe reciproc. Aceasta era proba că re-educarea reuşise: transformarea omului în opusul său, în robotul perfect al unui sistem care cerea supunere totală.

Pentru a se susţine, comunismul impunea etichetarea periodică a unui segment al populaţiei drept "duşman de clasă" pentru a putea răspândi teroarea.

Ceauşescu n-a plecat prea departe

Diferit de tratamentul extrem din închisori, dar format din aceeaşi substanţă, tratamentul din afara zidurilor închisorilor, nu era mai puţin periculos. Acesta propaga falsa imagine a unui fals socialism victorios, cu slogane de falsă egalitate şi libertate, avea acelaşi scop al distrugerii naturii umane cu tot ceea ce înseamnă aceasta: nobleţe, adevăr, demnitate şi armonie umană. Şi aici oamenii se suspectau şi se denunţau. Şi aici trebuiau să mintă că răul e bine şi că binele e rău. Duplicitatea devenise o condiţie a supravieţuirii.

Pentru a se susţine, comunismul impunea etichetarea periodică a unui segment al populaţiei drept "duşman de clasă" pentru a putea răspândi teroarea.

Planul era ca răul cel mai profund să ia întotdeauna forma binelui, astfel încât, Partidul, care avea nevoie de omagii, să facă gesturi de bunăvoinţă în schimbul devotamentului umil.

E adevărat că unii au primit casă de la stat (nu de la Partid), alţii au muncit pentru ea, majoritatea aveau slujbe sigure dar puţini aveau şansa creativităţii sau a unei cariere de succes - căci despre libertate nici nu putea fi vorba.

Unii dintre noi am uitat foamea, frigul, izolarea dar nu am uitat închisoarea invizibilă dar rece, nemiloasă, perversă. Alţii îl regretă pe Ceauşescu, incapabili de a se desprinde de trecut. Nici pentru unii nici pentru alţii Ceauşescu n-a plecat prea departe, ci a rămas undeva la pândă ca un reproş, ca o ameninţare. Evident, putem alege: să-i întoarcem definitiv spatele şi să ne creăm un viitor sau să alegem din nou trecutul. E o chestiune de opţiune interioară.

Din cauza conflictului inerent între ideologia sălbatică a regimului comunist şi valorile spirituale universale, comunismul a încercat să extirpe fiinţa umană de natura sa şi să-i taie legătura cu divinitatea, îndreptând-o în jos, spre neant. ACEASTA a fost marea sa crimă, care continuă să facă victime.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii