Un schimb de direcţie pentru Europa?

Totul a început în Grecia şi totul rămâne la fel. În 2009, la un an de la falimentul lui Lehman Brothers, premierul socialist grec, Yorgos Papandreu, admitea că Atena a înşelat Europa privind deficitul său şi detona criza fiscală europeană. Criza financiară internaţională, care începea să presare cu cadavre economia reală (şomaj, recesiune, explozie a bulelor imobiliare) s-a metamorfozat în Europa într-o criză fiscală de proporţii.

Rata datoriei a început să crească în ţările cu probleme sau dependente de servicii. Pieţele, care timp de zece ani au considerat ratingul Greciei şi al Spaniei similar cu cel al Germaniei, s-au trezit brusc şi au stârnit vârtejul primelor de risc. Germania a amânat aprobarea fondurilor de salvare pentru ţările în dificultate, începând cu Grecia, din trei motive: clauza de non salvare inclusă în tratate; presiunile interne, cu un mesaj dur adresat grecilor care a stârnit opinia publică; şi dogmatismul ideologic, care impune ca ţările risipitoare să ţină un regim drastic de austeritate urmat timp de 15 ani de economia germană.

În primul deceniu de monedă comună, liderii europeni au fost incapabili să reducă dezechilibrele şi să prevină riscurile asociate monedei unice, văzută ca un panaceu cât timp lucrurile au mers bine. Când au început să meargă prost, gestionarea crizei, cu o acumulare imparabilă de summituri ineficiente în care liderii s-au dovedit incapabili să stabilizeze zona euro şi să recupereze încrederea investitorilor, a transformat ceea ce iniţial părea un incident periferic într-o criză existenţială.

Summiturile au servit la adoptarea unor decizii dificile, dar prea târziu sau oferind prea puţin. Şi mereu ideologizat, principalul factor al crizei: indisciplina bugetară (pentru Grecia, pentru alte ţări a fost legat de sistemul lor financiar). Medicamentul prescris a fost şi este austeritatea, administrată de Germania în schimbul acordării de ajutoare. Iar acestea au venit: pentru Grecia (de două ori), pentru Irlanda şi Portugalia. Dar nu a dus la recuperarea acestor ţări. Iar răspunsul zgârcit al UE a făcut ca pieţele să nu mai aibă încredere în Europa, ori să fie văzută ca un partener slab ce trebuie atacat. Lucru care nu se întâmplă nici în SUA, nici în Marea Britanie, cu situaţii fiscale mai rele decât zona euro în ansamblu.

Moneda euro este în pericol din cauza acumulării de soluţii insuficiente care au fost aplicate într-o succesiune de summituri precum cea de miercuri. S-a instalat o senzaţie de lehamite din cauza discutării aceloraşi teme, se încheie acorduri care apoi nu se materializează şi care depind de detalii sau de o ratificare de ultimă oră, precum tratatul fiscal căruia îi trebuie adăugat acum un apendice privind creşterea. Fondurile de salvare (cu un potenţial de jumătate de bilion de euro), ajutoare acordate ţărilor ce trebuie salvate, cumpărarea datoriilor (timid de BCE), participarea în sectorul privat al Greciei şi coordonarea politicilor economice, sunt progrese de negândit acum o lună şi mereu în aceeaşi direcţie: mai multă Europa.

Dar în pofida acestor progrese, ne întoarcem la căsuţa de pornire. Criza greacă, nu mai este financiară sau fiscală, este acum politică şi s-a transformat într-o depresie economică şi socială, care ameninţă să rupă euro în partea de jos. Criza spaniolă se manifestă în alt mod: îndoielile vin de la conturile băncilor şi de la subprimele imobiliare ascunse sub preş, iar lipsa unui răspuns poate provoca un uragan. La toate acestea, Europa a răspuns cu dogmatism, până la alegerile din Franţa şi Grecia. De aici încolo se întrevede o schimbare de direcţie: Grecia este epuizată, iar în aceste condiţii nu mai poate continua; Franţa vrea să pună pe masă politici de creştere care să complementeze necesara austeritate.

Dar orice replică la criză a presupus o nouă întoarcere la căsuţa de pornire. Prin urmare, doar o intervenţie a BCE are credibilitate, pentru că implică ceva mai mult decât simple vorbe. Pe termen scurt, doar BCE poate da speranţă Spaniei şi Greciei. Pe termen mediu, Hollande propune - în sfârşit - politici expansive pentru a complementa austeritatea. Iar pe termen lung, soluţia sunt euro-obligaţiunile, sau înfiinţarea unei agenţii europene a datoriei, care ar implica o uniune fiscală şi politică mai puternică. Sunt termene care depind toate de un posibil 'nein' al Germaniei.