Un italian a lucrat câteva luni în Olanda când era tânăr, iar după 50 de ani primeşte o scrisoare: "Iată pensia dumneavoastră"

Nu se aştepta niciodată la asta, cele opt luni ca muncitor într-o fabrică din Olanda nu erau decât o experienţă îndepărtată şi aproape uitată din viaţa sa. Aşa că, atunci când primeşte o scrisoare de la Rotterdam, un fost comerciant din Cagliari, Italia, crede că este o glumă: "Stimate domnule Carlo Coco, vă informăm că, întrucât aţi împlinit vârsta de 65 de ani, aveţi dreptul să primiţi pensia pentru perioada de muncă pe care aţi efectuat-o în Olanda în 1971. Apoi, socoteala: 48 de euro pe lună. După aceea, condiţiile de încasare a acesteia.

După ce-şi învinge uimirea, Coco îi arată documentul soţiei sale olandeze, pe care o cunoscuse la vremea respectivă: "Ţi se pare posibil ca după 50 de ani să-şi amintească de mine? Au găsit chiar şi adresa mea din Quartu Sant'Elena". Răspunsul este glacial: "Sigur, este normal". Normal poate în nordul Europei, unde legile sunt însoţite de acte subsecvente, unde cetăţenii plătesc taxe şi primesc servicii în schimb, unde birourile sunt birouri şi nu adăposturi pentru birocraţi leşinaţi. Birouri care sunt organizate şi precise, până la punctul de a da de urma unui băiat din Sardinia, acum în vârstă de şaptezeci de ani, care cu aproape jumătate de secol mai devreme îşi căutase norocul într-o ţară îndepărtată, după care s-a întors în ţara sa natală. Ţara lui, unde ceaţa şi frigul nu există şi nu îi condiţionează viaţa, deoarece de asta se ocupă deja birocraţia. De fapt, tocmai aici, în dialogul la distanţă Italia-Sardinia-Olanda, afacerea se complică. Plata cecului este legată de o formalitate banală: instituţia italiană de securitate socială trebuie să completeze un formular cu datele pensionarului şi să îl trimită la adresa din Rotterdam indicată în comunicare. O formalitate foarte simplă, dar nu şi pentru INPS (Istituto Nazionale della Previdenza Sociale) italian. Trec doi ani şi Coco nu primeşte nicio veste despre cecul său.

Aşa că, mai mult din curiozitate decât din orice altceva, se uită din nou la scrisoarea olandeză şi îşi dă seama că există un număr de telefon, un serviciu la care se poate apela pentru informaţii: "Vrei să vezi că dosarul s-a blocat? La urma urmei, toată lumea este o ţară". Coco se gândeşte la asta, împărţit între speranţa de a reevalua birourile italiene şi ideea de a încasa oricum acel mic cec. În cele din urmă, sună în Olanda şi prezintă problema. Operatoarea îi dă instantaneu un interpret care îl ascultă, consultă terminalul şi în câteva minute îi dă răspunsul: "Domnule Coco, nu am primit formularul de la instituţia dumneavoastră de asigurări sociale, de aceea nu am putut încă să vă trimitem ceea ce vi se cuvine".

Era de aşteptat: biroul olandez s-a angajat să dea de urma lui după 50 de ani pentru a-i plăti o pensie nesperată, biroul italian este incapabil să-i trimită un formular. Un simplu formular, blocat în reţeaua birourilor italiene.

Dar Coco nu se dă bătut, îşi stăpâneşte furia şi, jurându-şi răbdare, se duce la INPS: "Aveţi dreptate", îl informează un funcţionar jenat, dar foarte amabil, "documentul este încă aici, l-am găsit, am uitat să-l trimitem". Ne pare rău, vom remedia imediat acest lucru". De data aceasta l-au trimis şi câteva zile mai târziu soseşte o scrisoare din Rotterdam. Este un cec bancar de 48 de euro, plus un altul cu restanţele celor douăzeci şi patru de luni pierdute prin INPS, cu o scuză inexplicabilă pentru întârziere: şapte zile. O surpriză plăcută, dar şi o palmă morală dată birocraţiei italiene.

Povestea nu se termină însă aici, pentru că, câteva luni mai târziu, sistemul olandez de asigurări sociale îşi face apariţia pentru a doua oară, cu o nouă scrisoare articulată: "Stimate domnule Coco, în baza măsurii emise de guvernul nostru, aveţi dreptul la o reevaluare a plăţii de asigurări sociale egală cu treizeci la sută". În anexă este ataşat un cec cu suma acumulată de la intrarea în vigoare a noii reguli şi a restanţelor, plus inevitabilele scuze pentru întârziere.

Coco scutură din cap, zâmbeşte, flutură scrisoarea în faţa ochilor soţiei sale şi decide că poate o astfel de poveste merită să fie spusă: "Desigur, 62 de euro pe lună nu-mi vor schimba viaţa", avertizează el, adresându-se reporterului, "dar dacă mă gândesc prin ce trecem noi, în Italia, când trebuie să ne confruntăm cu aceste probleme...". Apoi o îndoială, care înglobează o lume şi reprezintă sinteza perfectă a relaţiei cetăţean-stat în Italia: "Ascultă, dar nu cumva, după articolul tău, Equitalia mă va taxa şi pe mine pentru aceşti bani? Să sperăm că nu, domnule Coco, să sperăm cu adevărat că nu”.

Articolul integral poate fi citit pe pagina ziarului La Nuova Sardegna