Uluitoarea Românie şi renăscutul Năstase Adrian

Cine a avut ficat suficient de zdravăn să poată procesa o emisiune de pe Antena3 cu cel mai recent deţinut politic şi model moral - Năstase Adrian – a putut auzi despre transformările sale uluitoare în detenţie la Jilava.

Astfel aţi putut afla că, în 20 iunie 2012, dl.Năstase, care pe vremuri patrona un regim de jalnică amintire, a început o altă viaţă, odată cu celebra condamnare. „Born again”, cum s-ar spune. Glonţul tras cu atâta eleganţă de mâna stângă a ilustrului om politic şi de artă, i-a schimbat din rădăcini viaţa.

Acum, cel care ne invita pe toţi să-i numărăm ouăle la Cornu, este complet reorientat, descoperind, printre altele, că “nevoia de demnitate şi onoare ne caracterizează pe toţi”.

Să mai zică cineva că Jilava nu face bine la caracter! Dizertaţia dlui Năstase sub atenta îndrumare a dlui Gâdea, a fost plină de consideraţii despre viaţă, vicisitudinile soartei, arta în puşcării, onoare, Nicolae Iorga, cursuri de artă pentru puşcăriaşi, mulţumiri pentru ofiţerul care l-a salvat de glonţ, reproşuri pentru Daniel Morar care nici măcar o cafea n-a putut da la eliberare, şi altele.

Cu alte cuvinte un talmeş-balmeş total, menit să aburească încă odată mintea românului cel uşor copleşit de sentimente şi vorbe mari şi frumoase "d-alea de spus la televizor, să dea bine".

Sigur, nu poţi să refuzi nimănui întoarcerea la valori, redescoperirea de sine, nu-i aşa? Ar fi o dovadă de răutate sufletească. Apoi Istoria asta ticăloşită a secolului 20 e plină de astfel de cazuri minunate. Mai ieri, Duch, călăul comunist cambogian, care schingiuia intelectuali în închisoarea S21, a devenit brusc convertit la creştinism când a început procesul său de genocid.

Cu toate astea, discursul celui mai stilat dintre premierii post decembrişti ai României îmi stârneşte uluire.

Nevoia de onoare de care vorbeşte dl Năstase mi se pare o necuviinţă (crasă) şi o falsă victimizare. Dumnealui, împreună cu cei cu care a condus România post decembristă amar de ani, sunt creditaţi de o grămadă de fapte şi oameni drept groparii ţărişoarei noastre.

Vorbim de păcate grele şi vieţi strâmbate, milioane în sărăcie şi zeci de mii de români care au plecat în lume pentru simplul motiv că regimul patronat de domnia sa nu avea nevoie de valori, ci de mase de manevră pe spinarea cărora să existe şi de arivişti împreună cu care să fure.

Menţionarea în acest context a suferinţelor săracului Mihnea, care trebuie să trăiască cu stigmatul unui tată condamnat, poate să înmoaie şi ele pentru 3 secunde inima publicului de la Antena3. Dar până la urmă nu reflectă decât monumentalul ego-centrism şi îngustimea de vederi ale ilustrului om de Istorie: dacă pentru domnia sa era atât de important ce lasă în urma sa (te-ai fi aşteptat măcar la atât din partea unui istoric), ar fi trebuit să dea mai multă atenţie acţiunilor sale la vremea respectivă.

Până la urmă un premier corupt care îşi plânge de milă pe la televiziunile prietenilor nu-i ceva serios. Lumea are nevoie de entertainment.

Mult mai serios este caracterul permisiv al românilor, toleranţa (apatia?) asta prost înţeleasă faţă de crimă şi criminali.

Dar când o ţară deviază de la realitate şi ajunge să treacă sistematic cu vederea crimele, oricât de odioase, să lase nestingheriţi criminalii, oricât de venali, să şteargă cu buretele realitatea, e grav.

România este ţara în care torţionarii comunişti îşi mănâncă pensia liniştiţi până la moarte, în care penalii ajung să facă legi în Parlament, foştii premieri corupţi îşi abrogă aura de martiri ai neamului. În timp ce adevăraţii eroi, adevăraţii martiri ai neamului se sting neuitaţi cu pensii de mizerie. Există vreun viitor pentru noi?