Tradiţii româneşti

Grâul şi pâinea

Hrană fundamentală, considerată divină, pâinea nu lipseşte din niciun obicei legat de cele trei mari momente din viaţa omului: naşterea, nunta, moartea. Fără pâine, românii nici nu prea obişnuiesc să mănânce altă hrană. Cu pâine şi sare îi întâmpină pe cei dragi sau admiraţi, când sunt oaspeţii casei.

Grânele Daciei

Cultivarea grâului pe teritoriul Daciei, încă din cele mai îndepărtate vremuri, este atestată nu numai de descoperirile arheologice ci şi de puzderia de credinţe şi de tradiţii legate de cerealele ce cresc pe pământul nostru strămoşesc. Arheologii scot deseori la iveală grâu carbonizat şi numeroase unelte agricole: brăzdare de plug, coase, seceri ş.a. Bogăţia acestui pământ a fost unul dintre principalele motive pentru care negustorii greci au venit şi chiar s-au stabilit, cu acordul geţilor, în cetăţile dobrogene Callatis, Tomis şi Histria, în secolele VII-VI î.e.n. În acest sens, vestitul orator grec Demostenes îi informa pe cei din Atena că solul dobrogean ”producea cea mai mare cantitate de grâu”, împreună cu toată regiunea Pontului Euxin dintre toate ţinuturile cu care conaţionalii săi aveau schimburi comerciale. Grâul de primăvară, cultivat în Dacia, era foarte preţuit pe piaţa mediteraneană, cum susţine Plinius cel Bătrân în ”Istoria naturală”, atât pentru rezistenţa la frig cât şi pentru greutatea boabelor sale. La rândul lui, istoricul Arian scrie că, după ce Alexandru Macedon încercase să debarce în insula în care se refugiaseră tribalii şi alţi traci, a decis ”să treacă Istrul (Dunărea – n.n.) împotriva geţilor, care locuiau dincolo de Istru, deoarece îi vedea că sunt adunaţi acolo în mare număr pe malul Istrului” şi chiar a trecut, la anul 335 î.e.n. Acelaşi autor scrie mai departe: ”În cursul nopţii merseseră prin locuri unde holdele de grâu erau îmbelşugate.”

Leacuri străvechi

În cea mai îndepărtată vechime, întâietatea în ţarini şi-au disputat-o grâul şi meiul, din ultimul făcându-se mămăligă. Grâul a fost preferat pentru consistenţa pâinii, făcută o dată sau de două ori pe săptămână, fiind hrana principală în casă, la lucru, în drumeţii etc. Arheologii noştri descoperă întruna urme ale practicării şi cultivării grâului încă din cele mai vechi timpuri, cum ar fi: cuptoare de copt pâinea, pleavă în construcţiile vetrelor de foc, vase şi gropi pentru păstrare, unelte etc. Grâul se numără printre leacurile noastre populare, bun împotriva mai multor boli. Astfel, cu făină de grâu amestecată cu smântână, untură şi diferite ierburi se fac alifii, legături şi oblojeli pentru bube, buboaie, umflături ş.a. Cu tărâţe de grâu se fac legături la scrofule, scrântituri, împotriva durerilor de piept, de pântece etc. La ”beşica cea rea” se pun legături cu făină de grâu, borş şi gândaci de turbă pisaţi şi descântaţi. Se foloseşte şi la ceaiuri contra tusei. Cu miere şi gălbenuş de ou proaspăt se ia împotriva răguşelii. Cu tărâţe de grâu şi flori de fân se fac scăldători contra răcelii. Fiind hrană mistică pentru români, grijile magice în legătură cu fructificaţia grâului încep încă din ajunul Anului Nou sau chiar la începutul sărbătorilor tradiţionale de iarnă. Principalul obicei legat de grâu, din răstimpul acestor sărbători, este ”Pluguşorul”, cu text arhaic, unde vrednicul Troian, şi nu Traian, cum a interpretat forţat Şcoala Ardeleană numele eroului, se trezeşte de dimineaţă, ară, seamănă, seceră şi treieră grâul până seara!

Cuptoare şi ţesturi

Încă din străvechime, pentru coptul pâinii s-au întrebuinţat cuptorul şi ţestul. Cuptorul a fost mai răspândit. Dar, faţă de cuptor, ţestul avea avantajul că se încălzea mai lesne, cu paie, coceni, chiar cu tizic, şi că, pe lângă pâine, mălai, azimă, turtă, se coceau sub el şi alte mâncăruri, inclusiv carne. Se întrebuinţau ţesturi de lut, de piatră şi de fier. Ţestul era folosit mai ales în Sudul ţării, în Muntenia şi mai ales în Oltenia, în Banat, îndeosebi spre munte, şi în S-V Ardealului, unde prin unele sate a coexistat cu cuptorul, fiind întrebuinţat pe alocuri doar pentru coptul mălaiului. Ţesturile de lut, mai vechi, erau întâlnite în Sud, mai ales în Oltenia. Erau făcute de obicei de către femei, din humă sau argilă, în amestec cu câlţi, pleavă de grâu şi balegă de cal, frământate de nouă ori şi apoi modelate pe un muşuroi de pământ, presărat cu cenuşă. Se făcea apoi o gaură prin care se trecea fierul, ce se lega de lanţul hornului, după care ţestul se netezea înăuntru, uneori se spoia, apoi se punea la uscat, două-trei săptămâni, pe vreme caldă. În Oltenia, se coace şi astăzi pâine la ţest. Astfel, se curăţă vatra cu o măturică şi se aşază frunze mari de hrean sub ţest. Peste ele se aşază pâinea, făcută din făină de casă, drojdie şi apă. Aluatul se freacă pe deasupra cu o roşie zemoasă şi se înţeapă din loc în loc cu furculiţa. Se aşază ţestul peste pâine şi de jur împrejur se astupă cu cărbunii şi cenuşa de la lemne. Se lasă pâinea la copt cam un ceas, când răspândeşte o mireasmă irezistibilă, şi e gata. Apoi... poftă bună tuturor ce se află pe aproape!

Rânduieli magice

Ţesturile de piatră şi de fier erau confecţionate de meşteri specializaţi. Spre deosebire de mămăligă, pâinea se pregătea după rânduieli magice. Nu se făcea în ziua de vineri şi în sărbători. Nu aveau voie s-o facă femeile care găteau mortul. Alături de pâinea obişnuită, adică aceea de toate zilele, se fac şi numeroase forme ceremoniale de pâine, pentru hrană sau daruri, la marile sărbători, la botez, la nuntă, la înmormântare, la mesele pentru pomenirea morţilor. În Sudul Ardealului, din grâul nou se face o pâine, care se rupe deasupra fântânii şi se împarte la oamenii care trec pe acolo. Tot aşa, din prima făină se face o pâine, iar gospodina iese la drum şi dăruieşte fiecărui trecător câte o pâine caldă întreagă. Prin unele sate, după secerat, se adună toată familia la masa. Pe masă se pune o doniţă de apă. Pe doniţă se pune pâine caldă, din făina nouă. Pe aceeaşi masă se mai pune o cană cu o lumânare aprinsă în ea şi se face ”Floarea Pâinii”. ”Floarea Pâinii” se adună din pământ; creşte prin grădini, pe marginea lanurilor de grâne, pe marginea drumului. Are frunze aproape cenuşii şi floarea albă. Gospodina dă roată cu secera de trei ori, ca şi cum ar secera, după care tămâiază de trei ori. Rupe pâinea caldă şi le dă la toţi dintre cei care au asistat la ritual, apoi stropeşte cu apa din doniţă în jurul mesei, descântând.