Titanicul Nebunilor
Marţi, cu două săptămâni înaintea alegerilor din 9 decembrie, preşedintele României a ajuns iar în ring, la B1 Tv. Absenţa preşedintelui din ultimele luni a stârnit din partea ziariştilor nedumeriri, dacă nu chiar exasperări - în cazul domnului Cristoiu care spunea mai deunăzi că preferă un conducător care moare în picioare, decât unul sugrumat cu perna.
Dacă absenţa lui Băsescu o fi ridicat sprâncene, talk showul de aseară nu cred c-a uimit pe nimeni. Nu s-a spus nimic uluitor, poziţiile preşedintelui la fel de tranşante, vorbele aruncate la fel de grele – adresate politicienilor aflaţi în campanie, consideraţi “năuci” (nu prea poţi contrazice), dar în special cele despre “cel mai tinăr premier din istoria României”, făcut de-a lungul emisiunii “pisic”, “bolnav de mitomanie”, etc etc. Iar dacă vorbele n-au fost suficient de dure pentru România cea cu palatul uzat, tonul zdrobitor, fără drept de apel, a pus punct, probabil, oricărei viitoare “coabitări”.
Cel mai trist lucru - presa non-USL pare să aplaude ieşirea la scenă, nu-mi dau seama de ce – pentru că ieşirea lui Traian Băsescu nu a schimbat nimic pe harta politică, decât, eventual, a adâncit ceva crevase, oricum insurmontabile. Dar cel puţin două lucruri merită observate.
Primul ar fi lipsa de speranţă. ARD nu convinge pe (mai) nimeni în ţara asta, din nefericire, până într-acolo încât te întrebi dacă vor într-adevăr să câştige alegerile sau doar mimează. Traian Băsescu, hulit cu ură de o groază de oameni, a fost, rămâne, de vreo 15 ani, singurul om la care cei îndârjiţi împotriva stângii mafiote româneşti se pot gândi.
Al doilea este că presa românească vrea să vadă sânge, box. “Vino, domle ia-l la pumni pe Ponta”. Publicul creează show-urile, sau invers, cert este că în România, dacă nu spui vorbe grele răspicat, lumea nu te bagă în seamă.
Prin anii 70, în România cred că se publicase o carte care se intitula Corabia Nebunilor, după care s-a făcut şi-un film – iar caprele de pe lângă studioul Buftea ziceau că era mai bun. Cam pe-aici suntem şi noi. În cazul nostru, corabia este chiar Titanicul, care se îndreaptă implacabil spre destinul său.
Nu poţi cere unui căpitan de vas să coabiteze bine cu un echipaj ameţit de foame şi asmuţit de agitatori, care încearcă să dicteze cursul din doi în doi. Aşa cum nu se poate cere unui vas să ajungă undeva cât timp 10 mâini încearcă să mişte cârma, deodată sau pe rând.
Un căpitan dintr-o bucată - de fapt un personaj uimitor de anacronic – sosit prea târziu, sau mai degrabă prea devreme pentru timpul său, o perioadă în care democraţia se descompune pretutindeni, la fel şi moralitatea, în care mafioţii promit sau ameninţă la televizor, regulile se iau în râs, legile în băşcălie, spiritele se încing, iar dezastrele stau să înghită tot.
Nu ne rămâne de sperat decât că vom putea să renaştem iar din cenuşă, ca pasărea Phoenix, poate niţel mai înţelepţi ca popor. Poate că în viitor Istoria o obosi să ofere democraţie unui popor care nu pare convins că ştie s-o apere sau că o vrea de fapt. Sau poate că mai întâi acest buboi totalitar/mafiot pe care USL îl coace trebuie să se spargă urât, doar aşa să tragă românimea învăţămintele pe care refuză să le tragă mereu după Revoluţie.
Cât despre cum alege dl. Băsescu să finalizeze partida pierdută pe mâna noastră? Este doar o alegere care îi va arăta caracterul - acel lucru care se vede întotdeauna atunci când îţi ajunge la os, când rămâi fără speranţă.
Deşi îşi alege mai atent vorbele, după atâţia ani de mandat nu poţi să nu te minunezi că Traian Băsescu a rămas acelaşi non-politician cu o viziune bună-rea dar fixă, obişnuit - ca pe vas - să dea ordine răspicat, cu vorbe care deseori au cauzat probleme de-a lungul anilor de mandate şi au dat tone de apă la moară adversarilor săi.
Un căpitan dintr-o bucată - de fapt un personaj uimitor de anacronic – sosit prea târziu, sau mai degrabă prea devreme pentru timpul său, o perioadă în care democraţia se descompune pretutindeni, la fel şi moralitatea, în care mafioţii promit sau ameninţă la televizor, regulile se iau în râs, legile în băşcălie, spiritele se încing, iar dezastrele stau să înghită tot. Un sfârşit de veac, sau început de eră, care ne prinde pe toţi aşa cum suntem în realitate, ca într-o imensă fotografie de familie.
