Susan, cealaltă Rice, a democraţilor

Susan Rice este persoana preferată de Barack Obama ca nou secretar de stat al SUA. Hillary Clinton i-a succedat lui Condoleezza Rice, iar cealaltă Rice ar putea acum să o înlocuiască. Numirea ei este însă controversată pentru însăşi personalitatea ei; activităţii sale ca ambasador la ONU, funcţie pe care o ocupă în prezent; pentru afacerile personale care ar au legătură cu Iranul şi pentru rolul său în jurul atacului terorist împotriva consulatului din Benghazi. Obiecţiile ridicate de republicani nu au multă substanţă, dar ar putea, dacă îşi propun, să-i blocheze numirea ca nou secretar de stat, notează marţi ziarul ABC.

Cu principala obiecţie, Benghazi, fără mare substanţă, ceea ce joacă împotriva lui Rice sunt mai degrabă raţiuni legate de stilul ei personal, de caracterul său puţin diplomatic pentru cineva care vrea să conducă diplomaţia SUA. Rămâne de văzut dacă personalitatea sa 'abruptă' va fi un motiv suficient pentru a se opune numirii sale. Apropierea personală de Obama, mai mare decât a acestuia de Hillary, ar putea uşura o simbioză între Departamentul de Stat şi Casa Albă, lucru convenabil în condiţiile în care se presupune că în al doilea mandat preşedintele se va orienta spre politica externă.

Cazul Benghazi rămâne totuşi principal argument al celor care se pronunţă ei şi care o suspectează pe Rice că a participat la acoperirea multor aspecte ale atacului asupra consulatului american care nu favorizau Casa Albă. La câteva zile după atac, Rice a fost trimisă la mai multe posturi de televiziune. În apariţiile sale, ea insistat că incidentele au fost spontane, ca reacţie la un controversat film asupra profetului Mahomed. Deşi în CIA se vorbea deja intern de un atac terorist, în care era implicată Al-Qaeda din Maghreb fără legătură cu filmul video, este greu de ştiut dacă 'interpretarea' greşită a lui Rice s-a datorat unei 'activităţi în desfăşurare' a serviciilor secrete, sau unei intenţii a Casei Albe.

Temperamentul abrupt este o altă obiecţie a criticilor săi. I se atribuie tendinţa de întâi a trage şi apoi a întreba. Acest stil poate atrage simpatia unor interlocutori, dar şi fricţiuni contraproductive. În cursul mandatului de ambasador la ONU a înregistrat unele succese, precum sprijinul internaţional pentru sancţiunile împotriva Iranului şi Coreii de Nord. În Libia, s-a situat în fruntea presiunilor Casei Albe în favoarea operaţiunii strângând susţineri în Consiliul de Securitate. În schimb, fricţiunile sale cu Rusia nu au ajutat obţinerea unei poziţii comune împotriva Siriei şi ar putea fi un handicap dacă va fi numită secretar. Sunt unii care o consideră puţin sensibilă faţă de Israel (a lipsit de la discursul lui Netanyahu şi planşa cu bomba), ceea ce ar fi contribuit ca prea puţine ţări să se exprime împotriva ridicării Palestinei la rangul de 'stat observator'.

Afacerile personale sunt o altă obiecţie împotriva lui Rice care deţine, alături de soţul său, acţiuni în companii care au făcut până de curând afaceri cu Iranul. Potrivit datelor din 2011, Rice are o investiţie de între 50.000 şi 100.000 de dolari la Shell şi o alta mai mică la cea italiană ENI. Cum cele două companii se supun sancţiunilor, nu există nimic reprobabil în aceste investiţii. Dar Rice, care are o carieră politică, nu ar trebui să aibă astfel de fonduri la vedere. Născută la Washington într-o familie înstărită, Rice a intrat în Administraţia Clinton de mâna lui Madeleine Albright. Ca responsabil al politicii pentru Africa, ea a cerut să nu fie folosit termenul de 'genocid' pentru Rwanda, pentru a evita să fie pusă în evidenţă lipsa de acţiune a SUA. A fost printre primii din Administraţia Clinton care au trecut de partea lui Obama, înainte de alegerile primare din 2008, prin urmare relaţia sa cu Hillary Clinton este mai degrabă rece.