Suedia, indigenii sami şi febra mineritului (presă)

Creşterea pe plan mondial a preţurilor la minereul de fier, impulsionată de nevoia de a avea oţel a unei Chine aflată în febra construcţiilor, alături de progresele tehnologice, au încurajat companiile suedeze să facă extracţii în regiuni îndepărtate ale ţării, care înainte erau considerate nerentabile. Frumoasa Laponie suedeză este plină de potenţiale mine. Administraţia şi populaţia locală sunt favorabile mineritului, dar etnicii sami (indigenii din nordul Suediei) se tem că goana după profit le va distruge paradisul natural, informează ziarul El Pais.

Cotidianul spaniol publică reportaje din fiecare din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, cu o populaţie de 500 de milioane de cetăţeni, chemaţi să aleagă, între 22-25 mai, 751 de eurodeputaţi care vor face parte din Parlamentul European pentru următorii cinci ani.

Prin Kiruna, cel mai nordic oraş al Suediei, la 65 de kilometri de cercul polar, se perindă tot mai mulţi oameni de afaceri şi doritori să se angajeze în mine. Oportunitatea marilor afaceri a devenit palpabilă în acest oraş din nordul îngheţat. Localnicii intuiesc însă că goana după profit ar putea fi plătită cu preţul distrugerii mediului înconjurător.

Pentru statul suedez, acest boom ar presupune venituri vitale, într-un moment în care economiile europene fac eforturi să concureze pe o piaţă globală tot mai fluctuantă. Producţia minieră presupune o treime din cheltuielile statului pentru învăţământul superior şi cele dedicate investiţiilor şi dezvoltării (I D). Deşi prognozele indică o uşoară scădere a cererii, Marie Wickberg, consilier politic la Ministerul Industriei, este de părere că 'atât timp cât există o clasă de mijloc în creştere la nivel mondial, Suedia îşi va menţine poziţia de leadership în UE'. Suedia preconizează să-şi dubleze numărul minelor până în 2020.

Dintre cei 80.000 de etnici sami din Scandinavia şi Rusia - 20.000 în Suedia - nu toţi trăiesc din creşterea renilor. Mulţi s-au aşezat în oraşe şi au pierdut practic legătura cu cultura lor, după mulţi ani de discriminare şi tentative de asimilare din partea autorităţilor. Relaţiile cu 'suedezii' s-au ameliorat destul de mult, iar noile generaţii sunt mai flexibile şi mizează pe o nouă identitate sami. 'Suedezii ne acceptă acum ca indigeni. Le place să se fotografieze cu noi. Dar noi vrem drepturi şi pământuri', spune indigena sami Inga.

Pentru populaţia sami, renii sunt principala sursă de venit, alături de turism şi de artizanat. Fără reni ar deveni o cultură fosilă, un fel de 'zoo uman' din ţinutul zăpezilor. 'Dacă renii nu migrează, vor muri şi odată cu ei va pieri şi cultura noastră. Limba sami s-a menţinut vie datorită renilor', explică Inga, care spune că există peste o sută de cuvinte pentru a descrie starea stratului de omăt pe care calcă renii. Ea crede cu tărie că proliferarea minelor şi a infrastructurilor asociate reprezintă o ameninţare gravă pentru transhumanţa renilor.

Ann-Catrin Fredriksson, avocată la Primăria din Kiruna, este de părere că fără minerit oraşul nu ar exista. Industria garantează existenţa zborurilor, a trenurilor şi a consumului. Vremurile negre din anii 80, care au dus la scăderea preţurilor la fier şi la concedieri masive, au rămas vii în mintea localnicilor. Este şi motivul pentru care ei sprijină extracţiile. 'Este poate excesiv şi nu ar trebui să extragem tot ce se poate în această generaţie, doar pentru că preţurile sunt mari. De ce să riscăm să distrugem mediul înconjurător?', recunoaşte totuşi Fredriksson.

Fredrik Björkenwall, purtătorul de cuvânt al LKBA, marea mină de fier din Kiruna, este de părere că se foloseşte o suprafaţă foarte mică de teren. Potrivit lui, etnicii sami sunt consultaţi în luarea marilor decizii şi se caută soluţii pentru a lăsa spaţii de trecere renilor. LKBA estimează la 2.300 numărul locurilor de muncă create de mină.

Într-un apartament aproape pustiu din Kiruna, Anna Inga îşi petrece lunile între migraţiile renilor, în timp ce îşi ajută fiul de 8 ani la temele pentru şcoala din limba sami. Micuţul, care ştie să facă focul, să tranşeze un animal şi să supravieţuiască la temperaturi de minus 40 de grade, vrea să crească reni când va fi mare, la fel ca tatăl şi ca bunicul său. Totuşi Anna Inga vede diferit viitorul fiului său. 'Nu vreau să piardă contactul cu suedezii. Nu ştim cât va dura cultura noastră'. Ea îşi pune speranţele în UE: 'Guvernul ne-a abandonat în favoarea companiilor de minerit (...) sper ca Bruxellesul să ne ajute'.