'Simplismul', maladia de care suferă clasa politică italiană

Trenarea crizei politice şi agravarea crizei economice par să meargă mâna în mâna cu banalizarea poziţiilor asupra economiei. Un număr tot mai mare de persoane crede că criza poate fi rezolvată cu uşurinţă. Convingerea că totul este uşor este o boală gravă, care ar putea fi numită 'simplism', de care suferă şi o bună parte a clasei politice italiene, se arată într-un editorial publicat de La Stampa.

Simpliştii cred că pentru a inversa conjunctura negativă, a redemara creşterea şi a însănătoşi finanţele publice sunt suficiente câteva mici prevederi, de ales în voie dintre următoarele, de altfel lăudabile în sine: reducerea impozitelor, lovirea evazioniştilor fiscali, plata datoriilor administraţiilor publice faţă de întreprinderi, reducerea costurilor politicii.

Simplistul crede că, dacă ar fi să se adopte una dintre aceste măsuri, preferată de el, mecanismul economic italian se va pune în mişcare, ca prin magie, iar economia va reînflori.

Reţetele miraculoase ale simpliştilor sunt adesea exprimate în mesaje pe 'Twitter', de 140 de cuvinte, astfel încât toţi italienii dotaţi cu computer să le poată citi într-un minut şi să le comenteze la bar cât timp îşi beau cafeaua. Toate acestea nu ar fi un lucru rău dacă urme tot mai consistente de simplism nu s-ar detecta pe site-urile şi blogurile exponenţilor politici, în discursurile liderilor, în schiţele programelor partidelor care încearcă, cu puţin succes până acum, să dea viaţă unui nou guvern.

Din păcate, lucrurile nu sunt simple în nicio ţară din lume, cu atât mai puţin în Italia, unde economia este o maşină în acelaşi timp foarte complicată şi foarte delicată. Cu toate acestea, ideea că sunt necesare ''medicamente'' economice complexe şi bine echilibrate, eficiente doar pe termen lung, nici măcar nu este luată în calcul de simplişti.

Simplismul are două efecte colaterale destul de grave. Primul este convingerea că problemele în realitate nu există, ci sunt doar rezultatul unor mistificări ale mass-media, sau sunt complicate doar de reaua voinţă a politicienilor. Criza? Nu există, priviţi restaurantele mereu pline, a declarat în urmă cu doi ani premierul de atunci. Cine aminteşte de lipsa creşterii economice timp de 20 de ani în Italia, simptom al declinului ţării, este de multe ori privit cu suspiciune şi i se reproşează că crede prea mult în statistici şi că nu vede succesele la campionatul mondial de fotbal şi al produselor 'made in Italy'.

Al doilea efect colateral constă în a crede că soluţiile simple pot fi cel mai bine adoptate de un lider care preia controlul asupra situaţiei, probabil o reflecţie a mussolinianului 'om al Providenţei'. Într-un timp foarte scurt, acest lider ar putea scoate ţara din zona euro, reduce risipa, vinde bunuri publice. Se uită faptul că Italia este legată de euro printr-un tratat, că a reduce risipa înseamnă a reduce locuri de muncă şi simultan creşte direct cheltuielile productive dacă se doreşte evitarea efectelor recesiunii şi că vânzarea de bunuri publice trebuie să urmeze o procedură juridică exasperantă, ce poate dura mai mulţi ani.

În realitate, Italia este o ţară grav bolnavă care are în faţă tratamente incerte şi de durată, un 'long, hard, slog'' - un efort îndelungat şi dur - aşa cum a afirmat Winston Churchill într-un discurs din al doilea război mondial, expresie pe care Margaret Thatcher a reluat-o frecvent în prezentarea făcută britanicilor a reţetei sale de însănătoşire economică.

Probabil că Italia nu are nevoie de reţete thatcheriane, dar lungimea şi dificultatea parcursului le-ar trebui amintite italienilor de către politicieni. Mulţi dintre ei continuă să creadă că viitorul lor economic, datorită unor măsuri simple, este o plimbare plăcută în afara oraşului, concluzionează editorialul.