Securiştii care controlează statul. "Transplantul de mare succes" operat de Iliescu în România postcomunistă

Istoricul Cosmin Popa, unul dintre cei mai importanţi experţi în spaţiului ex-sovietic, a atras atenţia, în podcastul "Ce se întâmplă", realizat de jurnalistul Radu Buzăianu, că tranziţia României postcomuniste a fost profund influenţată de mecanismele regimului anterior şi că multe dintre deciziile şi structurile instituţionale implementate de Ion Iliescu în anii ’90 continuă să modeleze funcţionarea politică şi administrativă a ţării.

Potrivit cercetătorului la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Române, România rămâne o excepţie în regiune, în contextul în care arhitectura instituţională şi politicile economice gândite în acea perioadă au păstrat numeroase elemente de continuitate cu epoca Ceauşescu, mai degrabă decât să marcheze o ruptură de aceasta.

Redăm mai jos o parte din dialog

Radu Buzăianu: Cosmin Popa, istoric, specialist în spaţiul ex-sovietic, îmi place să spun treaba asta pentru că e concludent. Nu avem foarte mulţi. Problema noastră, fix de acolo vine, din zona rusească, şi până când nu înţelegem treaba asta, pur şi simplu nu avem cum să rezolvăm problema. România a închis acest capitol, dar întrebarea este, şi de aici să plecăm, a închis acest capitol, capitolul deschis de Ion Iliescu în anii ’90. Şi care e capitolul pe care l-a deschis?

Cosmin Popa: Sigur că Ion Iliescu este un personaj care defineşte epoca în care trăim, în continuare o defineşte. Pentru că putem spune la modul facil că este un personaj de tranziţie. Problema lui Ion Iliescu este că el nu a fost rezultatul organic al unei perioade de tranziţie de la totalitarism la democraţie. El a fost o persoană care a controlat aproape pe deplin această tranziţie, a modelat-o, i-a impus ritmul, direcţia şi instrumentele.

Ceea ce l-a definit pe Ion Iliescu este că el a înţeles guvernarea pe care a exercitat-o cu instrumentele regimului comunist. Ce vreau să spun prin asta? Anume că Ion Iliescu n-a văzut în putere o modalitate de servire, un serviciu public. Ion Iliescu a văzut în exercitarea puterii un obiectiv în sine, a avut drept scop consolidarea acestei puteri, consolidarea unui sistem şi desăvârşirea unui sistem pe care l-a construit şi prin asta, cel puţin, dar şi prin multe altele, face parte din epoca ce tocmai se încheiase, mai degrabă.

Pentru că ceea ce s-a întâmplat în România din 1990 până 1996, dar nu numai până 1996, până la începutul anilor 2000, are mult mai multe elemente de continuitate cu epoca Nicolae Ceauşescu decât are, să spunem, cu nişte evoluţii europene per ansamblu.

În raport cu evoluţiile zonale, România este mai degrabă o excepţie. România a fost o ţară în care mai toate marile politici proiectate şi gândite de Ion Iliescu au reprezentat o fundătură. Reforma economică a fost o fundătură. Arhitectura instituţională este în continuare o fundătură. Sistemul politic, aşa cum l-a gândit în mecanismele sale mari de funcţionare Ion Iliescu, este o fundătură. Ceea ce îţi arată că Ion Iliescu este o personalitate care a gândit şi a administrat ieşirea din epoca Nicolae Ceauşescu cu obiectivul clar de a păstra şi de a replica în post-comunism cât mai multe dintre mecanismele regimului comunist.

Radu Buzăianu: Dar aşa îl înţeleg eu, aşa îl percep, ca fiind totuşi un fel al Rusiei de a păstra influenţa în România încă o perioadă.

Cosmin Popa: Sigur, asta este una dintre faţetele lui Ion Iliescu. Ion Iliescu se spune despre el că a fost disident. Nu a fost disident, adică s-a aflat într-un tip de conflict surd cu Nicolae Ceauşescu. Un conflict ai cărui parametri au fost dictaţi de Nicolae Ceauşescu pentru că, atâta vreme cât Ion Iliescu a fost considerat de Ceauşescu o personalitate frecventabilă, un lup tânăr de viitor, atâta vreme cât s-a bucurat de atenţie din partea lui Nicolae Ceauşescu, lucrurile au fost în ordine. În momentul în care Nicolae Ceauşescu a început să schimbe foarte mult din felul în care înţelegea, la rândul lui, să exercite puterea, sigur că Ion Iliescu nu s-a mai regăsit în acest tablou.

Însă trebuie avut în vedere faptul că Ion Iliescu nu s-a exprimat niciodată despre Nicolae Ceauşescu în public înainte de 1989, nu l-a criticat pe Nicolae Ceauşescu, nu a reprezentat tot ceea ce ar fi însemnat un dizident la un anumit moment, după declanşarea „perestroikăi” şi a „glasnostului” în Uniunea Sovietică. Ion Iliescu a părut aşa ca o veneră din spuma mării ca fiind o alternativă la Nicolae Ceauşescu. Din acest punct de vedere nu este, iarăşi, de mirare de ce Ion Iliescu a înţeles să exercite puterea cu cât mai multe dintre mecanismele regimului anterior.

Radu Buzăianu: Noi în acest moment ne-am desprins de mecanismele alea pe care le-a stabilizat în anul 1990 Ion Iliescu, sau suntem în continuare în acelaşi regim de funcţionare?

Cosmin Popa: Nu ne-am desprins, adică nu s-a încheiat epoca lui Ion Iliescu pentru că sistemul creat de Ion Iliescu nu s-a încheiat. Toate sunt bine mersi şi la locul lor dacă ne uităm pe toţi parametrii. Arhitectura constituţională a acestei ţări este făcută de Ion Iliescu şi ea este concepută astfel încât să aibă la vârful piramidei un lider politic care să arbitreze luptele dintre diverse grupări de puteri. Este o arhitectură care predispune la aranjamente netransparente, pentru că altfel sistemul nu funcţionează. Sistemul este astfel făcut ca el să fie tot timpul.

Radu Buzăianu: Nu e modelul francez?

Cosmin Popa: Nu e modelul francez, pentru că Franţa este o republică prezidenţială. Ştii, avea Viktor Cernomîrdin, fostul şef al Gazprom şi premier al Rusiei în timpul lui Boris Elţîn, o butadă: "Am vrut să fie mai bine şi a ieşit ca de obicei". Cam aşa este şi cu această constituţionalitate românească. Este o combinaţie de modele această republică semiprezidenţială, dar o combinaţie de modele care limitează dramatic, de fapt, competenţele tuturor ramurilor executive, astfel încât, repet, să fie nevoie de aranjamente imorale pentru ca sistemul să funcţioneze.

Faptul că preşedintele poate obţine foarte greu organizarea de alegeri anticipate, faptul că nu se specifică foarte clar cui trebuie, sau dacă, şi în virtutea, cu excepţia câştigării unei majorităţi, să încredinţeze mandatul de premier şi aşa mai departe, faptul că preşedintele are un control pe care îl împarte cu puterea judecătorească asupra sistemului judecătoresc, faptul că, în bună măsură, serviciile speciale teoretic sunt sub controlul preşedintelui care le poate numi directorii, dar de fapt ele nu sunt sub controlul nimănui, îţi arată...

Radu Buzăianu: Nici al Parlamentului?

Cosmin Popa: Nu, pentru că în comisiile parlamentare nu ştii cine pe cine controlează. Este o arhitectură constituţională care lasă o serie de portiţe şi a fost astfel concepută încât să faciliteze salvarea a cât mai multor instituţii cheie ale ceauşismului.

Radu Buzăianu: Una dintre instituţiile cheie a fost Securitatea, adică serviciile actuale, cum ar veni.

Cosmin Popa: Sigur că da. Sigur că Securitatea era un instrument de represiune. Dar nu numai un instrument de represiune. În timpul lui Nicolae Ceauşescu, mai ales în ultima parte a regimului lui, Securitatea devenise o elită birocratică; Securitatea era implicată în administraţie. Faptul că din 1974 legea prevedea expres ca orice şef de cabinet într-o instituţie să fie ofiţer de securitate, omniprezenţa Securităţii inclusiv în ministerele economice şi în întreprinderi. În orice caz, în ultimii ani ai regimului comunist am asistat la o militarizare a tuturor acestor subsisteme, până atunci civile. Era un dispecerat energetic controlat de militari şi de Securitate. Totul se controla de către aceşti oameni.

Deci Securitatea se transformase dintr-un aparat relativ simplu de represiune şi control, de ordine şi control, într-o elită birocratică fără de care nu se întâmpla nimic relevant în această ţară.

Or, Ion Iliescu a luat această Securitate şi a transplantat-o cu mare succes în România postcomunistă, de unde şi modelul.