Satul din Tadjikistan, Asia, unde a doua limbă oficială e româna

Întâmplarea de mai jos, povestită de un scriitor tadjic acum vreo zece ani lui Cristian Stavriu şi relatată pe pagina web emigrantul.it, este instructivă prin ingeniozitatea de care dă dovadă un basarabean când e pus în condiţii-limită.

În primii ani de după război, un compatriot de-al nostru, ca să scape de deportare, a fugit chiar într-unul dintre locurile către care erau deportaţi unii dintre consângenii săi.

Adică nu chiar acolo, dar cam încolo. S-a ascuns în nişte munţi de la celălalt capăt al fostei URSS, undeva aproape de frontiera cu Afganistanul, într-un aul (sat de munte în Crimeea, Caucaz şi Asia Centrală) din Badahşanul-de-Munte al Tadjikistanului, într-o şcoală pierdută în Munţii Pamir, şi a predat toată viaţa sa, timp de aproape cinci decenii, limba ”franceză”.

Aulul era mic, situat între două prăpăstii de munte, rar ajungea cineva în acel sătuc şi rar pleca cineva de acolo.

Până aici nimic prea neobişnuit. Au mai fost cazuri din acestea.

Şi cu estonieni sau armeni care s-au ascuns în colhozurile basarabene şi cu basarabeni care s-au ascuns în închisorile din Siberia.

Dar inventivitatea acestora păleşte pe lângă cea a eroului nostru.

S-a întâmplat ca, în toiul restructurării, un tadjic sau o tadjică din acel cătun să coboare – cu „paraşuta”?!, cu funiile unor salvamontişti?!, cu ajutorul alpiniştilor?! – ca să-şi încerce puterile, pentru a intra şi el (sau ea) la o instituţie de învăţământ unde urma să susţină şi examen la limba franceză.

Dar, spre stupefacţia membrilor comisiei de examinare, deşi aceştia erau mari specialişti în studiul limbii franceze, nici unul dintre ei n-a priceput nici o iotă din ce le vorbea în franceză candidatul. Fostul elev, cel mai bun la obiectul respectiv din acea şcoală, a rămas şi el foarte surprins că aceştia nu-l înţelegeau.

Alertată, comisia a anunţat pe dată ministerul, iar Ministerul Învăţământului din Tadjikistan a trimis o inspecţie să vadă ce fel de franceză se predă acolo, în aulul acela din creierul munţilor, de n-o poate pricepe niciun specialist.

Ajunşi la faţa locului, membrii comisiei au constatat cu stupoare că, mai bine de patruzeci de ani, în loc de limba franceză, basarabeanul nostru le predase mai multor generaţii de tadjici limba… română. Cu atât mai mult, le-a recunoscut membrilor înaltei comisii, de-acum bătrânul profesor, că el nu cunoaşte altă limbă.

Până la urmă comisia a fost de acord cu argumentele că şi limba română e o limbă străină, că şi ea e una de provenienţă latină, că şi limba română e frumoasă (concetăţeanul nostru exemplificând, bănuim, cu strofe din „Mioriţa” sau „Luceafărul”), că şi ea poate fi vorbită în nişte ţări din lume, ş.a.m.d.

Comisia a dat până la urmă a lehamite din mână şi – cum profesorul era prea bătrân şi-l iubea tot aulul, ca să-l pedepsească prea aspru – i-a permis s-o predea mai departe, până va sosi în localitate un specialist de adevărată franceză, cu o singură condiţie – să nu-i mai spună limbii predate de el „franceză”, ci română…

Astfel, în cataloagele acelei şcoli – unica în Tadjikistan, dar bănuim şi-n toată Asia Mijlocie – la capitolul „limbă străină” e trecută „limba română”, iar mulţi dintre maturii care ţin în mâini atestatele acelor fii şi fiice de tadjici se întreabă poate în gândul lor: la ce le-o fi trebuind acestora limba română şi unde o vor putea aplica aceştia vreodată în viaţa lor de tadjici?!

Se povesteşte că – fiindcă în acea fostă republică sovietică începuse imediat după aceea şi un război fratricid, care mai continuă – autorităţile au şi uitat în curând de „profesorul” basarabean şi aşa Ministerul de la Duşanbe n-a mai expediat un alt profesor de „limbi străine” în sătucul din vârful Pamirului, acesta predând în continuare limba română acelor tadjico-persani. Cum domnul profesor a fost unul bun, dar şi exigent – neposedând suficient de bine nici tadjica, nici rusa, a comunicat cu mai multe generaţii de elevi deveniţi ulterior părinţi şi bunici doar în „franceza” lui –, tot aulul cela de lângă Afganistan vorbeşte două limbi: tadjica şi româna.

Iar când a aflat că ministerul intenţionează să le trimită un alt profesor, mai tânăr, cu o altfel de „franceză” „adevărată”, satul a expediat pe dată o scrisoare de protest la Duşanbe, menţionând că nu doreşte o altă franceză, că s-a obişnuit cu aceasta vorbită de „efendi învăţător”, pe care locuitorii – fiind elevi sârguincioşi la vremea lor – o cunosc suficient ca să-şi poată ajuta copiii sau nepoţii să-şi facă temele pentru acasă, fiind şi prea bătrâni ca s-o ia de la capăt.

Aşa s-a întâmplat că, undeva prin Pamir, munţii cei mai înalţi din Asia, cărora li se mai spune şi „acoperişul lumii”, se află un aul mic, pierdut între pietre, care vorbeşte româneşte.

Articolul original aici