Profesorul Mihai Maci: Societatea care nu trece prin purificare, după ce a trăit ororile comunismului, revine obsesiv la ele

Mihai Maci, lector în cadrul Departamentului de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene al Universităţii din Oradea, a afirmat în podcastul "Rezilienţa prin cultură" realizat de Cristian Pătrăşconiu, că o societate care nu trece prin purificare, după ce a trăit ororile comunismului, este o societate care revine obsesiv la ele şi se loveşte de ele, aşa cum se întâmplă de pildă acum în Rusia.

Potrivit profesorului, e mai greu de reparat societatea după comunism decât după nazism, întrucât primul a durat mai mult decât al doilea iar oamenii care au crescut exclusiv în perioada comunistă funcţionează după reperele din perioada comunistă.

"E greu să-i facem pe oameni să înţeleagă că vieţile lor au fost risipite şi că risipa asta enormă de vieţi umane a fost o risipă fără rost", punctează profesorul Mihai Maci.

Jurnalist: De unde v-aţi luat adevărul despre comunism? Şi dacă e greu de dus un asemenea adevăr?

Mihai Maci: Problema comunismului este aceea că încă nu avem la ora actuală o istorie unificată a lui, mă înţelegeţi? Adică o istorie care să integreze, dau un exemplu la întâmplare, şi Cartea neagră a comunismului şi istoria unei economii care sfârşeşte în faliment. Există o istorie mare a marilor economişti maghiari, Janos Kornai, care să fie şi o istorie socială, care să fie şi o istorie la scară umană.

Comunismul încă rămâne restant la capitolul ăsta şi probabil că va mai fi multă vreme. Ne gândim la ţările estice şi la procesul destul de lung de deschidere a arhivelor de la noi. Ne gândim în egală măsură la Rusia putinistă, unde arhivele au fost închise, unde organizaţiile care s-au ocupat cu strângerea mărturiilor, precum în Memorialul au fost şi ele prohibite şi unde probabil procesul va trebui reluat de la început.

Dar un lucru trebuie spus şi anume că societatea care nu trece prin purificare după aceste orori, care nu e în stare să îşi asume abnormul, care este al fiecăruia, ce s-a petrecut în istoria noastră, este o societate care revine obsesiv la ele şi se loveşte de ele. O vedem bine de tot în ziua de astăzi în Rusia.

Jurnalist: Comunismul a stricat rău de tot lumea noastră?

Mihai Maci: A făcut-o să fie altceva decât ar fi putut să fie. Şi ne dăm seama de acest lucru din dificultatea cu care creăm o normalitate în lumea în care trăim.

Jurnalist: Este mai greu de reparat o lume după comunism decât o lume după nazism?

Mihai Maci: Fără nicio îndoială, pentru că nazismul a fost scurt. Nazismul per ansamblu a durat 12 ani, comunismul în Uniunea Sovietică a durat 72 de ani şi la noi aproape 45.

E mai greu de reparat lumea după comunism pentru că trebuie să compunem cu oameni care au crescut exclusiv în perioada comunistă, pentru care toate reperele sunt de atunci. Şi cum să vă spun eu, e greu. E greu să-i facem pe oameni să înţeleagă că vieţile lor au fost risipite şi că risipa asta enormă de vieţi umane a fost o risipă fără rost.

Jurnalist: V-aţi gândit vreodată cum ar fi arătat o Românie care n-a trecut prin comunism? E contrafactual, e aproape inutil, dar orişicât.

Mihai Maci: Poate că ar fi fost o Românie, într-o anumită măsură semănând cu cea din ultimii 35 de ani, o Românie care treptat, treptat îşi găseşte un ritm, o Românie cu foarte multe probleme, o Românie cu crize, dar în idee o Românie care ar fi învăţat mereu din poticnirile, din crizele şi din erorile ei. Şi cred că în istorie faptul acesta, această învăţare colectivă, contează realmente.

În vreme ce experienţa comunistă e ceva la care nu ştim cum să ne raportăm. Nu există un învăţământ din ea, cu excepţia acestui singur lucru - să nu se mai repete niciodată.

Jurnalist: O Românie cu alte cuvinte, cum spuneţi dumneavoastră des, care poate v-ar fi făcut adesea pesimist imediat şi optimist pe termen lung?

Mihai Maci: Da, cred că da. În vreme ce în lumea comunistă, dacă stau bine să mă gândesc la anii 80 era invers, putea fi invers. Adică pe termen scurt, în micul mediu al familiei şi al cunoscuţilor exista un anumit optimism şi o anumită bucurie de a fi împreună. Dar viitorul era foarte pesimist.

Probabil că dacă trăia Ceauşescu în continuare, eu ajungeam muncitor, ajungeam vagonetar la Rovinari. Ăsta era destinul meu. Nu ştiu dacă se ştie şi acest lucru. Tatăl meu era jurist la Inspectoratul şcolar şi am păstrat multă vreme acasă hârtiile alea cu literele de pe teleimprimatoarele Comitetului Central - literele alea mari şi lungi - şi venise una chiar în vara lui 1989, deci când eu am terminat clasa a XI-a, cu specificările legate de numărul de elevi care se trimit obligatoriu la Rovinari să lucreze în industria minieră.

Şi exista o cotă pentru fiecare judeţ şi în paranteză se spunea: de preferinţă de la clasele teoretice. Acolo ajungeam. Eu am făcut doi ani de matematică - fizică, doi de filozofie - istorie.

Rovinarii erau obsesia părinţilor datorită faptului că condiţiile de muncă erau de interbelic, în cel mai bun caz, acolo. Rata accidentelor şi a morţilor era undeva în jurul a 5-7% şi orice părinte se temea să-şi vadă copilul la 18-20 de ani mort sau schilod ajuns de acolo. Morţi ştiţi bine, în faimoasele sicrie pe care familia nu avea voie să le deschidă, nu în pandemie, ci pe vremea comunismului.

Jurnalist: Rămânem optimişti pe termen lung?

Mihai Maci: Simplul fapt că am ieşit din acest coşmar istoric ne poate potenţa optimismul în momentele noastre de amărăciune.